Am să reduc numărul copiilor…

Era prima întâlnire la care participam. Mă asaltau emoțiile indiferent spre ce colț de sală priveam. Erau acolo personalități ale lumii literare, nume consacrate ale criticii, scriitori cunoscuți. Noi eram novici. Îmi savuram bucuria câștigării unui concurs de proză. Nu era primul loc, nici al doilea, nici… eram acolo și conta mai mult decât o diplomă. Au fost lecturate câteva fragmente dintr-un roman aflat în lucru al scriitoarei X. Reacțiile ascultătorilor au fost pozitive. Impresionase. Dramatismul povestirii atinsese multe suflete. O singură observație a fost, formulată explicit. În perioada războiului era o lege prin care bărbații care aveau trei copii nu erau luați pe front. Unul din personajele romanului, care fusese încorporat, fusese tată a trei copii. Romanul cuprinde elemente autobiografice, își susține autoarea povestirea.
– Romanul este inspirat din realitate, realitatea este că deși avea trei copii a fost pe front, insistă autoarea. Din sală o completează vocea calmă a surorii care confirmă existența celor trei frați. Fuseseră trei copii și ea era unul dintre ei.
Avem fiecare amintirile noastre care ne bântuie, gândeam ascultând vocea caldă, care rostea cuvintele clar, voce de profesor care are experiența lecturii cu voce tare. Cuvintele i se îneacă în lacrimi la un moment dat. Rostește apăsat, cu pauze lungi:
– Și au aruncat cenușa la canal…
Mi-am amintit de taburile care stăteau în decembrie 1989 în intersecția de la Răzoare… Și de corpurile celor rămași în intersecție. Treceau oamenii și aruncau spre ei vorbe grele, scuipau și manifestările de ură nu se opreau aici. Au rămas acolo câteva zile. Treceau pe lângă ei fără să se oprească să le aprindă o lumânare. Am aflat mai târziu că nu erau teroriști. Atunci credeam că taburile ne protejau, acum știu. În ziua aceea credeam că acela este rolul unității de tanchiști, să oprească valul de teroriști, astăzi mă întreb cine și cum va putea opri valul spaimei sădit în sufletele noastre. Spaima ne zâmbeste din fiecare amintire, semn că nu cedează locul ocupat, nu vrea să dispară, nu se va disipa prea curând din mințile noastre.
O întrebare se macină în mintea mea din acea seară. Fusese ultima întrebare adresată nouă, ascultătorilor, întrebare la care nu a răspuns nimeni. Fiecare ar fi avut ceva de spus, se simțea în murmurul sălii, dar au reacționat cu o amorțire a reacțiilor, o amânare. Instinctul de conservare ne învățase că nu trebuie să ne rostim gândurile, trebuie să le ascundem cât mai adânc, desființând tentația de a spune la primul imbold ce gândim, modelându-ne, adaptându-ne momentului, purtători ai unei coloane vertebrale de cauciuc care se contorsionează în moment cheie.
– În presa scrisă a primelor săptămâni din luna noiembrie a acestui an a fost emis un semnal de alarmă, o avertizare pentru cei care susțin că România este de fapt România Mare. Harta nu trebuie conturată cu vechile hotare deoarece se poate produce instabilitate la frontiere și nu este în interesul nostru. Voi ce părere aveți despre această afirmație?
Nimeni nu a spus nimic. Nici eu, deși știam ce stârnește în mine acea întrebare. Amintirile mi se răzvrăteau pentru că vedeam în fața ochilor una din paginile dosarului CNSAS al bunicului. În toamna anului 1974, când avea peste șapte zeci de ani i se spusese același lucru. Alesese să răspundă așa cum răspunsese toată viața lui.
Etapele vieții lui au fost împărțite aproximativ egal. Copilăria, adolescența, bucuria de a fi tată… Au fost anii în care a învățat să vorbească și apoi să fie suficient de sonor cât să se facă auzit. Ce spun eu, nu auzit, ascultat, aclamat. Temperamentul său, cutezanța si convingerea în acțiunile și deciziile luate l-au făcut să-și exprime suficient de puternic părerile, astfel încât a sfârșit prin a reprezenta un pericol pentru noua societate care se instala cu forța. Au urmat anii de temniță, șaptesprezece la număr, ani greu de numărat și nesfârșit mai greu de trăit. Ani de desființare a sufletului și de risipire a speranței, de umilire prin chinuri fizice și paralizare a voinței prin chinuri psihice. Era perioada autobiografiilor care se doreau radiografii ale vieții celor încarcerați. O invitație la scrierea autobiografiei era egală cu condamnarea la moarte. O moarte cu fiecare zi pe care trebuiau să o aștepte, să o accepte, să o slăvească, să o trăiască… Uitarea, capacitatea specifică omului, devenea intangibilă deoarece li se aducea aminte în fiecare moment cine sunt în acea nouă societate. Totul era formulat la timpul prezent, trecutul murise. Zilele nu se mai scurgeau, se comprimaseră în una, comună, unică, orbitoare, era lumina socialismului la care trebuiau să adere.
Amintirile lui din tinerețe trebuiau să moară odată cu închiderea ușilor grele de lemn ale temniței de la Aiud. El reușise să se strecoare în această zi prelungă până la limita nopții. Se așezase în zona semiobscură din care nu putea fi delimitată clipa care aducea noaptea, cum nu putea fi delimitată clipa care anunța începerea zilei. Un fel de amnezie a momentului în care rămăsese captiv, situat între amintirile anterioare și cele ale anilor de temniță. A fost ultimul eliberat din Aiud, ultimul care a pășit dincolo de porțile grele ale fărâmițării identitare în care fuseseră ținuți. Începea o nouă etapă a vieții lui care va dura alți șaptesprezece ani. Parcă era o normă a vieții lui, din șaptesprezece în șaptesprezece, o normă a identității. Pentru că acum trebuia să afle cine este, ce a mai rămas din cel ce demult avusese curajul să-și susțină ideile, să afle ce nu se pierduse în ziua nesfârșită pe care o lăsase între zidurile groase ale temniței. Trebuia să afle spre ce se îndrepta noua zi pe care o trăia. Pentru că era o altă zi, dar lumina era adusă de același soare care strălucea deasupra lui, cu secera și ciocanul împletite în zâmbetele portretelor mai mult sau mai puțin într-o ureche, cu mulți prieteni pe urmele lui, avizi să afle dacă le reușise experimentul. Fusese cobai unor minți pervertite de lumină. Trecuse prin reeducare, semnase și el toate declarațiile care i se ceruseră. Ieșise și el un om nou, devenise parte din lumina în care pășea.
Și, în acea zi, pentru că zilele luminii se scurgeau una în cealaltă fără pauze, fără ostenire, a înțeles că erau mulți cei care se străduiau să se asigure că el nu mai era același, că pericolul pe care îl reprezentase în trecut se topise în ziua eliberării. A fost chemat la Securitate și i s-a spus din nou, pentru a câta oară? nu mai știau nici ei, iar el nu contorizase pentru că amintirea lor avea pentru el un altfel de rost. Amintirea lor era cea care îl ținea în viață, care îl hrănea. L-au chemat pentru a discuta despre un raport pe care Securitatea i-l ceruse de ceva vreme. Fiecare trebuia să dea seama de activitatea lui periodic și trebuia să nu se abată de la respectarea unor reguli foarte clare. Nimic nu respira fără voia lor sub soarele zilei pe care o trăiau, pentru că ei puteau controla lumina, erau un filtru. Nimeni nu voia să fie în centrul fasciculului, era de preferat să se situeze în zona semiobscură.
La început bunicul a explicat că nu a reuşit să termine raportul pe care îl ceruseră, avea o ciornă pe care o va preda ulterior unui ofiţer, spunea el, încercând să se eschiveze, credea că mai avea timp… L-au atenţionat apoi, că, dacă va mai purta discuţii care contravin politicii partidului, aici, în zona de frontieră, poate aduce serioase prejudicii țării.
– Numai un nebun poate acţiona lezând interesele majore ale ţării! I s-a spus cu ton ascuțit și cu atitudine superioară. Locotenentul avea în privire o lumină care izvora din inima lui pătimașă. Așa își iubea țara, cu patimă! Se vor lua măsurile legale care se impun. Acestea au fost ultimile cuvinte ale Locotenentului. Deși îi cunosc numele adevărat din rapoartele securității, nu îl voi numi pentru că nu are nicio importanță. Îl putem considera reper în amintirea acelor nenumărate momente de același fel ale zilei de demult.
Bunicul a încercat să explice ce anume înţelege prin discuţiile purtate de el, însă nu i-a fost permis. Era 6 decembrie și în cadrul urmăririi informative speciale a fost avertizat că în mod repetat a fost semnalat cu manifestări naţionaliste, prin formularea unor pretenţii revendicative teritoriale, contrare politicii externe pe care Republica Socialistă Română o ducea. Era o zi care nu lăsa loc niciunei înserări, o zi istovitoare prin reflectarea luminii în tăiș de seceră.
– Am bătut cu pasul satele din Basarabia când am fost învăţător, toată tinerețea mea, le spusese el. Vreţi voi acum să uit toate lucrurile pe care le ştiu de când m-am născut, să le şterg cu buretele, să le transform în nimic, pentru că nu puteţi accepta că există oameni şi locuri care nu mor? Ele nu dispar doar pentru că hărţile au altă configurație acum. Omorâţi-i pe toţi cei care s-au născut înainte de venirea voastră pe lume, altfel nu vom putea uita.
Cuvintele lui sunt răspunsul întrebării din acea seară, așa cum întrebarea este doar o continuare a întrebărilor puse demult, în anii șaptezeci, de un Locotenent de securitate. Am tăcut, așa cum au tăcut toți ceilalți.
Cât despre sfatul criticului literar, mi s-a părut un sfat pertinent, trebuia lămurit acel amănunt care putea face diferența dintre credibilitatea povestirii, sau aruncarea ei într-o totală necredibilitate. Doamna X a încercat să argumenteze, apoi a tăcut. Aș fi vrut să îi spun că dacă ar găsi un exemplu similar care să îi susțină afirmația, dacă ar căuta în amintirile cunoscuților, sau în documentele vremii, nu mai avea nicio problemă. Surprinzătoare, aproape ireale, cuvintele doamnei X au redeschis drumul către teama sădită demult în sufletul bunicului, teama că vor reuși să îl desființeze, că va deveni un compus al reeducării.
– Bine, atunci am să reduc numărul copiilor…

ISABELA BRĂNESCU

(sursa foto: www.descopera.ro)