Destin de țigancă
– De ce să îți iau oglinda?
– Fiindcă ești țigancă, bineînțeles! Toții țiganii fură, știe o lume întreagă.
Katarina Taikon s-a născut în Suedia în 1932, într-o familie de rromi. După ce a rămas orfană de mamă la vârsta de un an, o familie suedeză, proprietara unui circ, se oferă să o adopte. Tatăl fetiței nu a fost de acord, dar a lăsat-o să locuiască un timp la aceștia. La vârsta de 5 ani familia suedeză o trimite într-un orfelinat, fără să-l consulte pe tatăl ei. Aici Katarina rămâne un an, până când tatăl ei o ia acasă.
Katizi, eroina cărții, este însăși scriitoarea. Ea povestește cu duioșie, dar pe alocuri și cu tristețe, viața familiei sale nevoită să se mute dintr-un loc în altul pentru că, pe vremea aceea, rromii nu erau priviți cu ochi buni nicăieri. Katizi, surorile și frații ei muncesc la bâlciul tatălui lor, cântă, dansează dar se ocupă și de treburile casnice. Nicio școală nu îi primește din cauza unei apartenențe etnice condamnată la… prejudecată și rasism.
Katarina Taikon a învățat să scrie abia după ce a împlinit 26 de ani. De atunci și până la moartea sa, în 1995, Katarina Taikon a fost purtătorul de cuvânt al rromilor din Suedia. A lucrat în domeniul asistenței sociale, a înființat un ziar numit Zigenare („Țiganii ”) și a militat pe lângă guvernul țării sale pentru îmbunătățirea situației rromilor din Suedia. A debutat, în 1963, cu o carte despre rromi, iar în 1965 a publicat primul volum din cele 14 care o au ca personaj principal pe Katizi. A scris mai multe lucrări despre rromi atât în suedeză, cât și în rromani.
(www.cartea.ro)
M-am identificat adeseori cu eroina cărții prin faptul că amândouă am aflat că suntem de etnie rromă la vârsta de 7-8 ani, nu aveam habar ce presupune acest lucru și aveam aceeași nedumerire privind comportamentul și părerile oamenilor față de noi, rromii. Katizi nu știe ce înseamnă să fii țigan iar când este întrebată despre asta este la fel de nedumerită ca și colegele ei.
-Katizi! Despre ce-ați discutat? Ți-a spus domnișoara Kvist că ești țigan? -Nu. Ce-i aia?
Katizi povestește în cele 20 de capitole o mică parte din copilăria ei, momentele de la circ, întâmplările din orfelinat și povestiri din viața ei de ”țigancă nomadă” de la părăsirea orfelinatului.
Deși e o carte pentru copii, e utilă și pentru adulți, ne informează despre cum au fost tratați rromii în jurul anilor `40. Și atunci existau idei preconcepute despre ei, nu îi lăsau să se stabilească într-un loc și li se interzicea dreptul de a beneficia de școlarizare, aspecte pe care Katizi le abordează pe larg în carte. Ea și sora ei, Lena, își doreau să meargă la școală, astfel că tatăl lor a mers cu ele la școală să le înscrie, însă s-a izbit de refuzul directorului care le-a spus că nu le poate accepta din cauza părinților care și-ar retrage copiii dacă ar învăța în aceeași clasă.
– Nu pot oricât aș vrea, să le las pe copile să înceapă școala aici. Înțelegeți că aș avea numai belele cu părinții elevilor. Da, sunt sigur că și-ar retrage copiii de la școală, dacă le-aș lăsa pe fetele dumneavoastră să vină la noi.
Prin simplitatatea cărții, protagonista spune adevăruri crude valabile și astăzi, romanul înglobând întâmplări triste din viața unei familii nomade. ignoranță, etichetă sunt cuvinte-cheie care descriu o societate care s-a schimbat foarte puțin.
Katitzi e o fetiță căreia îi plac dulciurile și păpușile, care știe o sumedenie de povești de la circ și e mereu pusă pe șotii. Însă Katitzi nu e asemenea celorlalți copii. Ea e țigancă.
La orfelinat, unii dintre colegi o privesc cu reținere. Revenită printre ai ei, Katitzi este văzută ca o țigancă dilematică: nu înțelege limba rromani, nu știe să ghicească și nu cunoaște regulile vieții nomade. Katitzi vrea să învețe să scrie și să citească, însă directorul școlii refuză să o primească la cursuri. Aceasta este povestea unei fetițe nevoite să își schimbe mereu modul de viață. Însă fetița, la rândul ei, îi învață pe cei din jur ce înseamnă bunătatea și generozitatea, indiferent de etnie.
ANA VALERICA BUDOR
(sursa foto: www.panora.se)
