De ce este vina lor?
Ce frumoasă este originea când pui câteva straturi de educație pe ea. Îmi imaginez acum o ființă neajutorată, pe moarte. Este înghețată, nu a mai mâncat de câteva luni, așteptându-și împăcată sfârșitul. Și vii tu, cu o condiție de împuțit și pui o pătură pe ea. Nu vorbește. Nici nu se uită la tine. Nu mai are lumină, culoare în privire. Mai pui o pătură și încă una. Și încă una și parcă, parcă începe să se miște. O urci în spatele tău și o cari toată viața. Și ghici ce! Ea nu moare cu tine. Trăiește prin ceea ce lași în urmă. Mare atenție!
De fiecare dată te întorci la ceea ce ești cu adevărat, la cine ești, de fapt. Dacă există o definiție a cuvântului ‘origine’? Da, normal că există. Dar cine o citește? De ce ai avea nevoie de o astfel de definiție?
Originea o simți în fiecare respirație, în fiecare privire, în fiecare cuvânt. Ce să mai, în fiecare trăire!
Am fost revoltată acum câteva zile. Și-mi pare atât de rău de momentul de furie care mi-a străfulgerat sufletul. Nu am făcut decât să fiu ca restul lumii. Ce tristețe, zău! Ce pierdere de sentimente. Am auzit vorbindu-se de niște oameni: ‘Nu e vina lor, așa s-au născut în mizerie’. Nu mi-a fost milă de persoanele respective. Și nu, nu erau țigani. Erau oameni curați, îngrijiți și nu vă mai spun cât de frumos miroseau. Primul gând a fost: ‘Păi vina lor de ce este?’. Nu e ca și cum mergi la magazinul de la tine din sat sau de pe unde ești și cumperi două kile de educație. La mine nu a funcționat așa. Poate nu au mai avut, cine știe? Și, sinceră să fiu, nici nu am auzit pe cineva s-o fi făcut-o.
În rândurile ce urmează, mă voi raporta la familia mea. Doar am crescut printre ei. Profit de ocazie să găsesc un răspuns la întrebarea de mai sus: ‘Păi vina lor de ce este?’.
Nu li se permite să meargă la școală. Vorbesc la persoana a treia, plural, deoarece mie mi s-a permis. Ba mai mult, mă obligau să-mi fac și temele. Era necesar ca fetele să se mărite și băieții – culmea- să se însoare. Este și logic până la urmă. Așa văd ei normalitatea. Și părinții și copiii. Peste ani, cei din urmă procedează la fel, cu toate că trăiesc în mizerie. Știu că am mai folosit termenul, dar despre asta vorbim, despre MIZERIE. Nu sunt fericiți. Dar nici nu știu ce e aia, cu ce se mănâncă.
Așa. Dar, mai sunt și unii care se opun. A fost o țigancă la mine în sat care a fugit de acasă. Mă gândesc că pare începutul unei cărți și zâmbesc pentru că este vorba de mama. Da, da, și țiganca asta a fugit ori de câte ori veneau ‘s-o ceară în căsătorie’. La 12 ani. Doișpe ani. Cum ceri o fată în căsătorie la vârsta asta? Habar nu am. Tu?
Pe cine să arunci vina? Pe părinții ei? De ce? Cu ei au procedat la fel. Dacă o viață întreagă îi spui copilului că trebuie să fie perfect, asta va face și el la rându-i. Când va fi părinte. Până se trezește un nebun și știe că nu este tocmai în regulă. Revenind, bunicii mei s-au ‘căsătorit’ cam la 15 ani, dacă îmi amintesc bine. Nu că aș fi fost acolo, dar mi-au povestit.
Au avut tentative de a merge la școală. Vorbesc de câțiva verișori de-ai mei. Câteodată mă gândesc cum era pentru ei o zi de școală dacă pentru mine, fetița blondă, cu ochii albaștri despre care vă vorbeam cândva, era un chin. Dar de ce să mă mai gândesc? Într-o zi, nu au mai mers. Punct. Chin, da, da. Mi-au pus piedică pe hol și am venit cu genunchii juliți acasă. De parcă n-am mai fost țigancă dacă au râs ei, de parcă sângele ăla mă putea murdări mai mult. Am vrut să spun în gura mare că-mi place ceea ce suntem eu și mama. Eram neajutorată, mi-a fost teamă. Dar, cel mai important, oamenilor care m-au împins atunci le pot zâmbi când trec pe lângă ei, acum. Poți să învinovățești pe cineva? M-am gândit bine și în loc să arătăm cu degetul mai bine să încercăm să curățăm puțin câte puțin mizeria.
Ce bine ar fi ca eu să fiu țiganca care începuse să fie nebună și să adune gunoiul din curtea ei. Acum zeci de ani.
IULIA CIRIP
(sursa foto: www.romawomen.org)
