Prin apele vremii

„Sângele apă nu se face”, spun adesea bătrânii de la noi din sat. Acolo, în Maramureșul istoric, departe de gălăgia orașelor mari, arde vatra vie a neamului meu, unui neam vechi și mândru al fierarilor. Și timpul se scurge altfel la noi. Nu zboară, nu fuge, nu merge în linie dreaptă; el, de fapt, nu se duce nicăieri. Îl simt precum peștele simte apa izvorului: e în față, în spate, în sus, în jos, pretutindeni. Și toate amintirile, toate pățaniile din viața mea sau a altora, toate poveștile auzite de la părinți, bunici și alte rude, de la bătrânii satului, le am aranjate potrivit unor repere din mintea mea, repere aproape ireale și pe care nici eu nu știu să mi le explic în mod clar; doar simt și trăiesc din nou acele evenimente din trecut, le amestec încontinuu precum o vrăjitoare pricepută își amestecă setul de cărți. Eu țin minte unde, în ce strat al apei timpului stă prima mea zi de școală, prima nuntă la care am fost invitată, prima călătorie la mare, la șaisprezece ani. Unde a rămas pisica hazlie, roșcată, cu care m-am jucat pe săturate într-o curte din Sighetu Marmației: era o zi însorită de primăvară, îmi pierdusem cursa de microbuz și m-am ales cu un car de timp liber. La fel de ușor pătrund și prin ape mai adânci: povestea unui moș din satul vecin, demult stins din viață, care acum o sută de ani ajunsese prizonier de război și s-a întors acasă din Siberia pe jos. Traiul unei femei sărace și singure pe nume Ileana, care stătea la bătrânețe în casa mătușii mele și pe care o țin minte doar vag, dar despre care, în schimb, am auzit mult. Și, bineînțeles, nenumăratele povestiri din viața „neamurilor” mai apropiate sau mai îndepărtate, pe unele dintre care nu le-am văzut nici măcar în poze, dar imaginea cărora o am totuși în minte, clară şi sugestivă, mai distinctă decât chipurile unor colegi de-ai mei de facultate, vii şi reali.

Sunt studentă la istorie şi cred că am tot dreptul să trăiesc în trecut, cu amintirile și fantomele mele, împăcată în linii mari cu prezentul, dar şi bântuită de unele întrebări deloc simple. Cine a fost uncheșul Gheorghe şi de ce nepoții săi nu vor să ne mai cunoască, dacă tot spun bătrânii că sângele nu se face apă? În sat nu trecea o zi fără să se poarte vorba de acel „uncheș” aproape mitic, plecat acum o grămadă de timp la Galați, cu familia, și decedat cu zece ani înaintea nașterii mele. Cam de atunci, zic rudele, a apus încet și legătura care se ținuse de-a lungul anilor și nu s-a mai auzit nimic de neamul lui Gheorghe.

‒ Ce-o fi dacă îi căutăm? – am îndrăznit să intervin într-o zi, cam obosită, pesemne, de vorbele acestea neîncetate.

Neamurile mele au rămas fără cuvinte, însă, pe măsura ce le trecea mirarea, scăpau câte o frază-două și, la urma urmei, ideea mea nu le mai părea năstrușnică. Aveam gratuitate la tren, nu mă temeam de călătorii, eram studentă la istorie, parcă știam să caut și să cercetez și, nu în ultimul rând, mie îmi aparținea însăși propunerea. Așa, cu niște plăcinte în traistă și c-o îndrumare destul de precisă, dar a cărei valabilitate n-a mai fost verificată de câteva decenii („undeva la începutul străzii Anghel Saligny, sus la deal de la restaurantul „Vraja Dunării” de pe faleză…”), am pornit eu la drum.

‒ Anghel Saligny, zici? Păi e aici, lângă mine, mergem!

Alin, amicul meu gălățean, e întotdeauna gata de aventuri. A mea i se pare ceva mai inedit. Nu e mare genealog sau investigator, dar mă ajută cum poate.

‒ Stai, dar nu această Anghel Saligny. Am fost pe acolo azi-dimineață și mi s-a zis că nu e acea stradă pe care o caut. Aia veche nu mai există. Acolo e un cartier nou de blocuri, înțelegi? Dar, totuși… poate, merită să mergem? Măcar să văd locul. Să-l simt. Știi unde se află restaurantul „Vraja Dunării”?

‒ Bineînțeles că știu, dar demult nu mai e „Vraja Dunării”, acum se cheamă „Azure Wave”, un nume foarte românesc, așa-i? L-ai văzut precis dacă te-ai plimbat vreodată pe faleză. E cartierul Mazepa de azi.

Pornim. Nu vorbim mult pe drum. Mă gândesc la cum o să fiu primită acasă după ce mă întorc: n-a găsit nimic fătuca asta! Niciun neam, nicio urmă de neam. Cea mai mare medie pe liceu, prima pe listă la admitere, cel mai bogat arbore genealogic din toată istoria facultății… La ce bun dacă n-ai putut restabili nici măcar relația aia blestemată, întreruptă acum doar câteva zeci de ani?! E sigur că o să mai caut acul acesta în carul cu fân, în Galați adică, dar cum? Rețele sociale, cărți de telefoane, evidența populației?

Trecem cu Alin printre blocuri albe ale cartierului Mazepa. Nu mai pot de arșiță. Văd în față acoperișul restaurantului și încerc din răsputeri să-mi imaginez locul ăsta de pe vremuri, cu vile, case particulare și grădini, prinse în plasa ulicioarelor întortocheate. Mă tot străduiesc și nu reușesc. Cartierul e tăcut, mort. Nu-mi evocă niciun gând.

‒ Apropo, e o casă veche pe aici. Singura căsuță rămasă. Vrei s-o vezi? – amicul meu rupe tăcerea și mă ghidează undeva printr-un pasaj îngust între blocuri și pomi fructiferi. Căsuța nu e deloc mică: are două aripi, una recent renovată, rigipsată și cu termopane, cealaltă – autentică, cu fațada împodobită cu un ornament aproape țărănesc, dar prăfuită și tocită de timpul nemilos. Lângă aripa „nouă”, un bărbat burtos și mustăcios își repară bicicleta. Speranța moare ultima. E musai să încerc.

‒ Nu vă supărați, poate ați auzit cumva de familia Covaci, moroșeni… aicea prin cart…

Mă oprește privirea omului, lungă și pătrunzătoare. Se uită la mine atent, nedumerit și… înțelegător. Am impresia că mă cunoaște, însă chipul lui, în schimb, îmi este complet străin. În sfârșit, își deschide gura:

‒ Vecina. Hai să vezi ceva ce n-ai văzut până acum. Ești curajoasă?

Mă ia de mână și mă duce spre aripa „veche”. Pridvorul este gol, plin de praf și păianjeni. Trec pragul și… mă rătăcesc, mă las amețită de ce văd în jur, pe pereții culoarului înghesuit: țoluri colorate, icoane negricioase, pictate cu un veac în urmă, farfurii maramureșene, cărți poștale din epoca lui Ceaușescu și o întreagă colecție de poze alb-negru, din care recunosc îndată majoritatea fețelor.

Da, sunt ferm convinsă că tot ce ni se pare pierdut, ascuns sub preş, rătăcit în ceața trecutului, însă păstrează posibilitatea de a ieşi la iveală, adesea la cea mai neaşteptată oră şi în cel mai nebănuit colț al lumii. Toate întrebările care ne bântuie, toate tainele vieților noastre, care ni se par câteodată mai ceva decât cele mai istețe romane polițiste, au raspunsurile şi dezlegările lor şi putem sta liniştiți, fiindcă, la un moment dat, neapărat o să le aflăm…

Din toată această ambianță, demnă de a fi numită „Muzeul Maramureșului – filiala Galați”, mă urmăreau doi ochi vii, plini de uimire și dor; le-am simțit prezența. Într-un pat ros de vreme din colțul cămeruței întunecate, înconjurată de perne uriașe, stătea văduva lui Gheorghe.