Select Page

Stăteam cu el la poartă, pe cauciucul ăla ros de timp

Stăteam cu el la poartă, pe cauciucul ăla ros de timp

Interviu cu mine

Îmi propun să nu scriu o introducere prea stufoasă care să plictisească. Mi-am pregătit o cafea și m-am așezat la birou, formulând câteva întrebări pentru cea care urmează să ni se alăture. E mai ușor atunci când plouă și ce noroc că astăzi cerul a avut un moment de suferință și a trimis pe pământ picături de durere! Așa e și ea. Cu greu i-am oprit lacrimile și am încercat să o liniștesc. Am prins-o într-o perioadă mai dificilă zilele acestea, habar nu am. Am recitit ce am scris la început și decid să mă opresc aici eu…

Până una-alta, bate cineva la ușă. A sosit invitata.

– Știu că ai făcut eforturi mari să te afli astăzi aici. Mulțumesc că ți-ai făcut timp.

Dacă mă gândesc mai bine, am impresia, uneori, că eforturile sunt mai mari să fiu acolo, nu aici. Am impresia că la sfârșitul zilei, nici nu știu care e drumul meu. Dar, da, e foarte ușor să fiu aici. Așa, o țigancă în carne și oase în fața ta.

 – M-am gândit la tine, având în vedere că se apropie o zi atât de importantă. Ce ne poți spune despre trăirile tale? Cum se resimte prezentul tău ca urmare a acestui trecut?

Ce pot să spun? Cred că suntem prezentul acestui trecut. Eu și ceilalți. Când eram copilă credeam că noi suntem defecți. Că suntem diferiți, aflați într-o direcție total greșită. Cu timpul, am înlăturat aceste gânduri și am încercat doar să înțeleg de ce ne privesc așa și trebuie să recunosc că mai primesc răspunsuri și astăzi. Vorbeam despre „vină” într-un text anterior și întrebam de ce este vina lor. Cum să-ți spun? Este extrem de ușor atunci când ai de unde alege, când ai mai multe opțiuni, când lumea în jurul tău îți zâmbește, când nu arată cu degetul ăla acuzator și bănuitor spre tine. Uite, un exemplu ai fi tu. Te-ai născut într-o lume normală. Oamenii te-au primit cu brațele deschise. Nu au știut ce zace sub tenul tău alb, sub părul tău blond, în spatele ochilor albaștri. Până am început să vorbesc eu. Unii au avut răbdare să mă asculte, alții nu. Unii au fost impresionați și mi-au umplut sufletul de bucurie, alții au plecat definitiv. Deci, până la urmă, nu-i și prezentul un fel de trecut?

– Cum a fost copilăria pentru tine? Cum era acasă? Cum se purtau ceilalți copii la școală cu tine, la joacă?

O să încep cu amintirile frumoase și o să vorbesc pe scurt despre copilăria mea în familie. De fapt, aleg să vorbesc despre partea frumoasă, nu neapărat că nu a existat și o perioadă tristă care și-a pus o amprentă destul de puternică asupra mea. Dar astea rămân pentru discuția cu o altă persoană. Nu știu dacă v-am mai spus până acum, dar mă usuc de dorul verilor din curtea bunicilor mei. Am conturat în mintea mea șopronul sub care își petrecea timpul papu, adică bunicul. Era un copac care adăpostea locul. Simt vântul care m-a inspirat întotdeauna, plăpând și așteptat toată ziua pentru a ne mai răcori puțin. Seara, se strângea mai toată lumea în curtea asta de care vă vorbesc. Uneori mai râdeam, alteori mai plângeam, alteori mai țipam unul la celălalt, alteori… În fine, parcă atunci când nu a mai fost copacul, nu mai știu din ce motiv, nu a mai fost nimic. Nu știu în ce zi s-a întâmplat, dar într-o clipă nu a mai fost vară și nici seri în care eu cântam și dansam și papu mă aplauda. Îmi notam propoziții în română și stând în mijlocul patului, cu ei lângă mine, îi întrebam cum se traduc în rromani. Mi-a fost teamă la un moment dat că-l voi uita, dar nici măcar râsul lui nu l-am uitat. Chipul nici atât. De la el am învățat ce înseamnă respectul. Ori de câte ori stăteam cu el la poartă, pe cauciucul ăla ros de timp, nu exista persoană care să treacă pe stradă și să nu-l salute, să nu-i zâmbească, să nu-l întrebe ce face. Atât de mândră eram. 

Despre cum se purtau ceilalți copii cu mine nu vreau neapărat să vorbesc. Știi cum e, depinde și de ce aud acasă. Cam despre asta a fost până am plecat la liceu, în oraș. Acolo, după prima ședință cu părinții, după ce a apărut mama, m-au întrebat dacă sunt înfiată. Le-am zis că nu – și m-au acceptat așa! Simplu, nu? Deci, nu cred că are rost să intrăm în detalii. Iar la joacă, nici atât. Deloc important și unele amintiri sunt prea triste.

– Acum, având aproape 25 de ani, ce poți să ne spui despre rromi? Cum crezi că au evoluat lucrurile în ultimii 166 de ani?

Înțeleg la ce faci referire. Mai am foarte mult de învățat despre istorie, despre ceea ce ne-a adus aici, însă latura mea artistică mă forțează să spun faptul că trecutul ne urmărește. Nu știu dacă din păcate sau din fericire. Lucrurile nu au evoluat foarte mult și parcă timpul a rămas în loc pentru noi. Însă, crescând și plecând din satul meu natal, am întâlnit oameni care m-au învățat că educația face diferența, nu rasa, nu originea. Așadar, deși mă mișc foarte greu, având două vieți, îmi propun să fac diferența prin bun simț și frumos, să fiu femeia rromă care plânge de fiecare dată când vede un șopron și care simte adierea ușoară a vântului. M-am întrebat ce pot face să schimb lumea noastră. După câțiva ani, am aflat – trebuie să scriu, să-i pun pe hârtie și poate cineva, într-o zi, va lua cuvintele și le picta în realitate.

IULIA CIRIP

(sursa foto: www.pixabay.com)

 

About The Author

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *