Confesiune

Mă adresez tie, tristă lume în care trăiesc,

M-am trezit cu un gust amar în inimă și îmi apare aceiași întrebare în gând. Cum să fiu azi?  Țigancă? Să port straiele mamei mele, măcar în suflet? Sau româncă, să car în spate poveștile tatălui meu? Să merg cu capul sus, tatuându-mi pe frunte originea mea? Sau să merg cu capul în pământ, să-mi las doar mâinile să gesticuleze și pașii să meargă spre necunoscut, asemeni tuturor oamenilor?

Să dansez în hainele pe care mi le-a dăruit bunica mea, să îmi amețesc corpul și să trăiesc așa cum simt, sau să mă sufoc în aceleași haine din dulapul meu? Mă privesc de acolo cu ochi triști, iar eu las din nou capul în pământ. Nu știu ce să aleg într-o lume atât de pătată de întunericul monoton și apăsător.

Tristă lume în care trăiesc, o să-ți povestesc un lucru, apoi o să te rog să-mi răspunzi.

Eram la muncă zilele trecute și în momentul respectiv intră în magazinul X un grup de țigani, pe care nu-i văd inițial. Aud prin cască spaima unuia dintre colegi, care roagă să fie anunțați domnii de la pază pentru a fi cu ochii pe aceștia. Unul dintre colegi îl liniștește, spunându-i că deja i-a ochit. În mintea mea deja apăruseră o mie de întrebări, dar am lăsat discuția să curgă până la capăt. Colegul meu devenea din ce în ce mai agitat și-i auzeam cuvintele în cască, cuvinte pe care, sincer, nu vreau să mi le amintesc. Am lăsat timpul să treacă, așteptând să-i văd și eu pe acești oameni care au creat atâta agitație la un loc de muncă aparent liniștit. Aceștia, un grup de 4 tineri, țigani, ajung la casă pentru a plăti, totul se desfășoară normal. Aceștia achită, salută și pleacă. La casa alaturată, o familie de români face același lucru, dar nu aduce spaima în rândul colegului meu. De ce ? Doar pentru că au o anumită culoare a pielii? E trist…

Iar eu, asistând la toată această scenă, ce ar fi trebuit să fac? Să continui să fiu româncă sau să fiu țigancă? Ei bine, am ales să fiu Nimic. Iar acest Nimic care am fost pentru câteva secunde se repetă de fiecare dată când aud vorbindu-se despre rromi. Nu, nu mi-e rușine cu ce sunt. Nu, nu. Sunt mândră că am fost crescută și educată de cea mai frumoasă țigancă. Dar singură nu pot să lupt, singură sunt mică, nu am glasul suficient de puternic să le spun cine suntem noi, să le spun câtă nevoie avem să dobândim înțelegere, câtă sete ne este de un aer al nostru, propriu, fără mii de perechi de ochi ațintiți spre noi, ochi răi și acuzatori. Nici acum nu ai înțeles, lume, că nu rasele sunt diferite, ci oamenii? Nici acum nu ai înțeles că în spatele celor mai negre măști s-ar putea afla cele mai frumoase suflete?

Puțină lume îmi cunoaște această latură, puțini oameni îmi cunosc originea mea reală, ceea ce mă ajută să-i cunosc mai bine pe cei din jurul meu, să le aflu gândurile, să le cunosc trăirile la vederea unui țigan. Serios, acum, lume, îți este teamă de un țigan? Ești slabă și ignorantă.

Lume, mă auzi? Ce să fiu azi? Astăzi o să fiu așa cum m-au crescut ei, astăzi o să fiu cea mai frumoasă țigancă, fără ca nimeni să știe câte lucruri bune poate înfăptui un țigan ca mine.

Eu sunt omul care iese pe ușă în fiecare zi îmbrăcată în hainele de româncă, dar care se poartă ca un țigan, care trăiește fiecare clipă și care poartă sufletul de țigan oriunde merge.

IULIA CIRIP

(sursa foto: www.pinterest.com)