O noapte de pomină

Ajunsesem la numărul 100 al revistei Vremea. Mătăsaru, noul nostru patron, luase hotărîrea să facă cu ocazia asta o petrecere cu tam-tam; scăpase revista de datorii și acum dădea bani cu ghiotura pentru această sindrofie nemaipomenită în tîrg: „M-ați costat un sfert de milion, mă, cu petrecerea asta!”, se alinta Mătăsaru cu grații de lebădă supraponderală. De fapt, ne reproșa așa, de sanchi, chiar el dorea o petrecere cît mai fastuoasă, ca să-și facă un nume bun în presă și, în general, între intelectuali – intrase în politică și avea nevoie. Pe atunci nu învățasem încă cu ce se mănîncă o sponsorizare. Ni se părea condamnabilă. Acuma ne-am învățat cu sponsorizările ca țiganul cu scînteia.
Dar… la urma urmei, omul își făcea un interes, mai mult, nu cheltuia marafeții aiurea pe niște ciumeți de fotbaliști sau pe mai știu eu ce; iar banii nu erau „trași” din afaceri cu statul, asta era ceva. Nu mai spun că și ajuta niște pîrliți de scriitori, lucru atît de rar în țara românească. Sau poate chiar, mai știi, Mătăsaru își oferea iluzia că reprezintă o valoare intelectuală, dacă stă alături de protejații săi cu ștaif – intelectualii.
Nu ne-a cerut în schimb nimic, nu s-a băgat în activitatea noastră editorială, cum au făcut alți noi îmbogățiți mai hîrșiți, nu a căutat să ne influențeze în vreun fel. Țin minte că ne-a cerut doar (am fost și eu la discuțiile în urma cărora ne-a preluat) să-i angajăm la revistă o nepoată. Fata era studentă nu știu la ce facultate și avea nevoie de un ban de buzunar acolo. Bine, moșiule, o angajăm, că doar o plătim tot cu mălaiul matale, ziceam (în gînd, firește). Era o fată discretă, simpatică, venea la sfîrșitul lunii, bea o cafea cu fetele la secretariat, se hlizea cît se hlizea la bancuri și pe urmă lua saielele, așa zicea. Atîta tot. După aceea i s-a urcat binele la cap și plănuia să înființeze o revistă separat. Mă găsise nu știu cum pe mine, mă simpatiza că eram băncos și cam singurul care o lua în seamă. Și fata (n-am știut niciodată cum o chema) mă bătea la cap: „Hai, mă, să punem de-o mămăligă o revistă, că vorbesc eu cu unchiu-meu și ne dă bani.” Cu stilul meu de rac, combinat cu cel de broască și știucă, cunoașteți fabula, am bătut pasul pe loc în stilul moldovinesc tradițional, încet, încetișor și pi loc, pînă ce fata s-a răzgîndit, s-a mutat cu facultatea la București. Ducă-se! am răsuflat ușurat, mai binele pe care-l visa ea era dușmanul binelui în curs, așa că…

La sindrofia de la Unirea a venit lume peste lume: ziariști de toate culorile, politicieni de toate urdorile, politruci reșapați, actorași stilați, băieți și fete de bani gata, damicele, jagardele, borfete, curvete, ba și o față bisericească (unii ziceau dos) intens mediatizată. O moderatoare siliconată dădea cuvîntul unor afaceriști de importanță județeană –  în ordinea ifoselor și burților. Pe urmă s-a dat drumul la muzica de țoape (cu sonorul la maxim, bineînțeles), la bufetul suedez și la țopăiala de gînsaci îndopați a politicienilor. După ceva timp, cînd spiritele strămoșești s-au încins la sîrbele îndrăgite și îndrăcite, m-am strecurat prin kitschul folcloric ambalat în mîndrie națională, apropiindu-mă de Mătăsaru, care era încercuit de burți sferoidale și flancat de mușchi de gorile. Lîngă patron era și miss Minnesota, o româncă trăsnet, brunetă înaltă și subțire, cu trăsături nu teribil de frumoase, însă cu un chip angelic care mă băga în boale (un amestec de Audrey Hepburn și Ingrid Bergman din Gaslight). Noroc că fata nu a vorbit deloc, ca să nu mă dezamăgească (căci, mde, ne complacem în amăgiri). Încercam să-l abordez pe Mătăsaru pentru Virgil, colegul meu de gimnazială. Virgil, acum crîșmar de frunte la Irbicești sau Irbiceni, că, nu-i așa, decît buticar la oraș, mai bine-n satul tău fruntaș, voia atunci să-i propună nu știu ce afacere lui Mătăsaru. Iar eu, mă încuraja Virgil, eram un intim al patronului, așa că m-a rugat să-i pun o vorbă. I-am spus lui Virgil că i-am deschis o dată ușa lui Mătăsaru, la asta se reducea „intimitatea” noastră, dar el nu și nu, cică să-l introduc. În fine, m-am apropiat cu chiu cu vai de Mătăsaru și am reușit să-l prezint pe Virgil, care se strecurase printre chefuitori după mine ca o zvîrlugă. Au început o discuție, dar golanul de Virgil nu i-a propus o afacere lui Mătăsaru, cum îmi spusese mie, ci i-a cerut niște bani ca să pornească o afacere.

– Gagiule –  i-a pufnit în nas Mătăsaru fumul din trabucul cît o năpîrcă groasă, în timp ce-și potrivea grav burta –  începe o afacere, cum am început și eu, fă niște bani, cum am făcut și eu, și pe urmă vino la mine să te împrumut cu bani. Ai înțeles?

După ce-a spus acestea, Mătăsaru n-a așteptat răspuns. Ca să nu-și compromită demnitatea, și-a întors privirile spre petrecăreții din sală –  flegmatic, binevoitor și superior. Ne-am retras cu coada între picioare. Pe cînd mă ciondăneam cu Virgil, fiindcă îmi trăsese clapa și mă făcusem de cacao față de patron, vine în colțul nostru Măriuca, dactilografa de la Vremea.

– Onule, îmi zice, pe aici s-a cam terminat petrecerea. Ia-l pe Hohol și veniți la noi în seara asta, că vine și Codruța, spune-i asta.

– Păi, de unde să-l iau, că Hoholul nu-i aici?

– Ba da – îmi zice Măriuca – e la intrare, mergi și vorbește cu el.

Merg, într-adevăr, Hoholul era acolo. Îl cheamă de fapt Sorin, l-am supranumit Hoholul, după porecla pe care o dau rușii cazacilor ucraineni, fiindcă purta o mustață pe oală, căzăcească și, în general, avea ceva de personaj scos din Taras Bulba sau din Mirgorod (numele ucrainean al lui Gogol este Mikola Vasiliovici Hoholi). Îl știam încăpățînat ca un catîr, motiv pentru care l-am învăluit cu tot felul de vorbe pînă la a-i spune că Măriuca ne-a invitat la ea. Cînd colo, Hoholul a acceptat pe loc. Atunci nu știam că i se aprinseseră călcîiele după Codruța. Măriuca, mai perspicace, a aranjat astfel lucrurile ca cei doi să se întîlnească. Deh, fetele se ajută discret între ele, cînd vine vorba de chestii de astea; bărbații sînt mai tălîmbi, pricep mai greu.

Buuun! Lăsăm tămbălăul de la Unirea, fiindcă oricum eshibiționismul și scălîmbăiala cu iz alcoolico-patriotic mă scîrbeau, și plecăm spre locuința Măriucăi. Ea plecase înainte acasă, Codruța o aștepta acolo. Nu știu de ce nu a venit Codruța la petrecerea de la Unirea. În calitate de corectoare la Vremea, trebuie să fi fost invitată și ea. Să se fi simțit timorată cumva, marginalizată, de nu a venit? Constatasem, ce-i drept, că era cam complexată. De felul ei era țigancă, însă nu țigancă obișnuită, ca să zic așa, ci de cort, de șatră. A fost înfiată de o româncă. De fapt, nu știu exact dacă a fost înfiată sau nu, habar n-am cum a ajuns din cort în apartament de bloc, dar Codruța a fost crescută de această femeie singură. Mama adoptivă era însă băutoare fruntașă, beția accentuîndu-se odată cu anii, și intolerantă cu fata. Totuși Codruța a rămas pe linia de plutire, a învățat bine la școală, a făcut filologia și a fost repartizată într-un sat la dracu-n praznic. Imediat după Decembrie ’89 s-a apucat să facă a doua facultate, tot filologia, la secția de latină. Se săturase de vălătucit glodurile în satul acela de la mama dracului. Așa se confesa pe culoarele Universității, unde am întîlnit-o întîmplător. Dar nu voia să afle nimeni că face a doua facultate, numai eu și Măriuca, prietena ei, știam de chestia asta. Îi era rușine față de colegi că la 27 de ani s-a apucat din nou de facultate  –  ți-am spus că era cam complexată. Peste doi ani, o profesoară de latină de la liceul Ibrăileanu ieșea la pensie, postul rămînea liber, iar Codruța, care termina facultatea exact peste doi ani, viza ocuparea acelui post. Pînă la urmă Codruța a terminat, profesoara a ieșit la pensie și s-a dat concurs pentru ocuparea postului vacant. Codruța avea cele mai mari șanse dintre fetele candidate, era susținută chiar de profesoara recent pensionată, dar în ultimul moment s-a prezentat un băiat din Basarabia foarte bine pregătit, care și-a dat seama imediat de nivelul concurentelor și le-a spus: „Fetilor, puteți să vă ștergeți pe bot, eu am să ocup postul.” Așa a și fost. Codruța a rămas în continuare, cu tot cu cele două facultăți, să înfrunte noroaiele, viscolele și așteptările îndelungi ale autobuzului hîrbuit de navetă. Își completa veniturile cu jumătate de normă de corectoare la Vremea. În plimbările noastre cu pălăvrăgeli (după întîlnirea accidentală de la Universitate am legat un fel de amiciție) mi-l tot bîrfea pe băiatul acela din Basarabia, nu-l putea că i-a luat în ultimul moment postul. Ce căuta el în țara noastră? Să stea acolo pe fundul lui, în Basarabia lui și să-i „latinizeze” pe basarabeni, că au nevoie! Mă abțineam cît puteam, fiindcă o știam supărăcioasă și cam repezită, dar îmi stătea pe limbă să-i răspund cu aceeași monedă: Dar tu ce cauți între români, fato? Trebuia să stai acolo, la locul tău din șatră, cu țiganii tăi! Bineînțeles, nu puteam să o ironizez atît de aspru. În fine, poate asta era limita ei de sus, căci străbătuse totuși calea de la țigancă corturăreasă la intelectuală aleasă, nu puțin lucru, iar acest drum era ca și cum ar fi ars etapele pe scara darwiniană de la gorila cu fruntea teșită la homo sapiens cu mintea rătăcită.

Era o fată sensibilă, manierată, excesiv de manierată. Aflasem doar din întîmplare despre originea ei, unii colegi de la Vremea nici nu știau asta. Vreau să spun că era „de-a noastră”, nu se deosebea cu nimic de celelate fete, nici măcar prin faptul că era brunetă și avea niște ochi negri, uleioși, de măslină plutind în albul din jurul corneei. Ea însă trebuie să fi avut unele, cum să zic, sechele. La un moment dat, în nu mai știu ce context, vorbea entuziasmată despre țigani. Nu prea găsești țigani grei de cap, zicea, și nici țigănci proaste, pentru că ei trebuie să se deprindă de mici să-și vîre deșteptăciunea în cap, ca să-și cîștige pîinea. Mai repede li se înviorează mintea ca la ceilalți, care au deja. Mintea lor, îndrumată de școala vieții, nu prinde igrasie, fiindcă trebuie să fie isteți de mici.

– Și vicleni, și înșelători, am adăugat.

–  Da. Și amăgitori, și înșelători, fiindcă societatea nu le oferă prea multe. Pe urmă, să nu uităm, Onule, au venit pe lume între amăgitori, cresc cu amăgitorii, învață de la ceilalți să fie amăgitori pînă ce deprinderea asta devine o a doua natură. Ehei, sînt multe de zis!

Altădată, într-o primăvară, eram pe Străpungerii, la plimbare cu ea, cu Măriuca, Fănica și prietenul ei (să fi fost și Hoholul? parcă nu). O cioară dintre cele care zburau pe deasupra noastră s-a găinățat, dar unde? drept în capul Codruței. Uite așa, se mai întîmplă. I-a căzut găinațul pe păr și pe umăr. Vai! am început toți s-o consolăm, Măriuca a început s-o șteargă cu batistă. Iar Codruța a zis atunci cu năduf:

– Măi, cioară sînt, cioara m-a găinățat! Pe mine m-a ales: cioara la cioară trage.

Era necăjită rău! De asta spun că o rană mică, un complex tot trebuie să fi fost ascuns în adîncul ei; era emancipată, educată, dar în inima sufletului ei o apăsau originile. Cel puțin așa cred eu.

RADU PĂRPĂUȚĂ

(sursa foto: favim.com)