Select Page

Poveste  

Poveste   

 

Țiganca de la marginea pădurii
nu e femeie, demon și patimă e nelumită…
pe lângă ea, iubire nu e, descânt e
din gură otravă și argint viu să mă-ncerce:
”…dac-ai simți căldura mea, n-ai mai fi om
ci numai durere în fiece clipă,
în fiecare loc și în toate câte sunt și cele care nu sunt
să-ți găsești degrabă sau vreodată liniștea,
ca flacără ce mistuie
te-ar frige locul s-alergi mai repede la mine
să te-aline apropierea mea, otrava să înghită
ascultă-aici ghiocul și focul fremătând în el:
că nu e dragoste a noastră,
e numai jar dac-ai simți, dragostea mea…”

Țiganca de la marginea pădurii
timp nu e, pustiu de suferință e
cu trupul ei jivină pe șa atârnată
mi-e vânătoarea mută în veacul dintre răni:

”Cu noi se joacă cineva și tare-i mai place jocul,
e lanțul strâns la-ncheieturi și ne târâm îngenuncheați,
când prin cer, când prin noroaie
drumul e greu și carnea pe noi e durere
dacă ai simți dragostea mea, n-ai mai fi om,
ai fi zeu și nimic nu te-ar putea doborî
din stelele tale cu  mâna mea puse
cu sufletul meu și cu inima mea
cu dorul și ochii închiși fără tine…
de-ai locui în șatra mea…”

La marginea pădurii țiganca mea
liman nu e, ci însăși nesfârșirea e
ca moartea.

                              ANDRA TISCHER PODIA

(sursa foto: tribesandthings.com)

 

 

About The Author

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *