Select Page

“E nevoie de mai multă vizibilitate pentru creaţiile rome” – interviu cu scriitorul Tudor-Cristian Gongu

“E nevoie de mai multă vizibilitate pentru creaţiile rome” – interviu cu scriitorul Tudor-Cristian Gongu

 

Daniel Petrilă: Revista noastră, care îşi propune să menţină viu spiritul culturii rrome, face – cu diferite prilejuri – interviuri cu oameni interesanţi, care vor să spună ceva din punct de vedere artistic. Cine sunteţi, domnule Tudor Cristian Gongu?

Tudor-Cristian Gongu: Mulţumesc pentru interes. Unii ar spune că sunt vreun romantic întârziat, alţii că sunt un tip de modă veche… Deși formaţia mea este de inginer de instalaţii, la care se adaugă diferite cursuri de perfecţionare şi specializare din aria tehnică, am urmat o carieră militară, după absolvirea facultăţii, și am început un drum în acest sens în cadrul MAI. Totuşi, mi-am păstrat specialitatea de inginer, pentru că în diferitele structuri în care am lucrat, m-am ocupat de probleme strict tehnice, din zona logistică. În tot acest timp, mi-am păstrat pasiunea pentru scris, pentru muzică, la care nu am renunţat niciodată. Cu atât mai mult după ce m-am retras.

D. P.: Cum s-a împăcat cariera militară, care presupune o activitate rigidă, cu pasiunile dumneavoastră artistice?

T.-C. G.: Pasiunea pentru literatură, dar şi pentru muzică, apetenţa pentru artă vin din copilărie, de la părinţi. Tata, originar din Ţăndărei, dar care acum nu mai este, m-a îndemnat să citesc, ne ducea la film şi la teatru, ne-a deschis ochii şi inima către frumos. Mai târziu, prin anii de liceu, am făcut parte din cenaclul literar „Năzuințe” şi m-am declarat definitiv „acaparat” de această pasiune. Aşa că armata n-a mai avut puterea să „strice”, să modifice ceva, căci arhitectura sufletului meu era deja construită. Da, în timp ce atmosfera a fost rigidă, cu reguli şi restricţii, gândurile mi-au umblat libere, spiritul a zburdat mereu, menţinând un foc viu, care arde şi azi.

D. P.: Şi cum aţi menţinut focul acesta, viu, de care vorbiţi, într-un univers cazon?

T.-C. G.: În primul rând citind, scriind, rămânând conectat la ceea ce se întâmpla în jurul meu. Dincolo de conotaţiile tehnice sau militare care mă înconjurau, căutam semnificaţii spirituale, căutam bucuria, jocul. Ţin minte, eram la început de carieră, în 1994, şi trebuia să facem recepţia unei clădiri în Bacău, în care urmau să funcţioneze Arhivele Statului. Venea o comisie să verifice executarea lucrărilor, întocmirea documentelor legale, chestiuni… neinteresante pentru suflet. Eu, totuşi, trebuind să vin în mod repetat în oraş pentru aceste activităţi, am dezvoltat un sentiment de implicare emoţională cu oraşul, de care mă legasem oarecum. Aşa că, la recepţie, comisia a primit, în afara documentelor oficiale de verificat, şi un exemplar al ziarului „Deşteptarea”, în care apărea un articol intitulat „Bacău, o declaraţie de dragoste”, semnat de… mine! Articolul era un mic eseu despre ce este dincolo de un eveniment strict tehnic, despre suflet şi simţire. Evident, surpriza a fost foarte mare, dar au apreciat îndrăzneala mea. În timp, am publicat sporadic în „Revista jandarmeriei” versuri şi eseuri, iar în ultimii ani am publicat câteva texte de proză scurtă și poezie în revistele: „Boema”, „Constelații diamantine” şi „Meridianul Cultural Românesc”. În paralel, a existat şi s-a menţinut pasiunea pentru muzică.

D. P.: Ce alte activități ați desfășurat după ce v-ați retras? Din ce am mai povestit, cu diverse ocazii, am înțeles că ați fost profesor.

T.-C. G.: Într-adevăr, acum 4 ani m-am retras, inclusiv din motive medicale. Gradul de uzură într-o carieră militară de aproape 25 ani îşi spune cuvântul. Din fericire, am reuşit să gestionez bine situaţia şi, odată cu îmbunătăţirea stării de sănătate, am simţit nevoia să activez, să împărtăşesc din experienţa adunată. Aşa că, timp de 3 ani am fost formator la diferite cursuri de specializare din domenii tehnice, în care am adunat expertiză. Experienţa a fost una pozitivă pentru mine! Majoritatea cursanţilor m-au apreciat, pentru că dincolo de partea strict tehnică a cursurilor, am adus la ore şi muzică, poezie, spirit şi zâmbet.

D. P.: Revenind la scrieri, în afară de publicările sporadice, de care aţi vorbit, ce apariţii editoriale aţi reușit să aveţi ulterior?

T.-C. G.: Am stat şi am cumpănit, realizând că aveam în sertar un roman de dragoste. Textul fusese scris în jurul vârstei de 24-25 ani, când eram influenţat de primele trăiri literare ce veneau proaspete, din anii de liceu. Cartea a stat cuminte şi a aşteptat 10 ani, până când m-am gândit să o revăd… Am corectat unele stângăcii şi i-am dat o nouă formă, dar nu am avut puterea financiară și curajul să o public. După alţi 15 ani, odată cu retragerea din activitate, am găsit liniştea să o fac. Aşa că pe 11 martie 2017 lansam Silva – lacrimă şi jar undeva, la Buşteni. De ce la Buşteni? Pentru că acolo se petrece majoritatea acţiunii din roman. Este debutul meu, care m-a încurajat să-mi fac ordine în scrieri, să creez altele noi. Astfel, pe 19 ianuarie 2019, am lansat la Librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti o plachetă de gânduri, versuri şi eseuri intitulată Secunda de graţie. Placheta este ilustrată cu desenele ce aparţin băiatului meu, Răzvan-Adrian, care are şi el înclinaţii artistice. Ce aş mai putea adăuga la apariţii editoriale, este publicarea în câteva antologii literare de poezii şi proză, dintre care aş vrea să o menţionez pe cea mai recentă, Amare barvalimata – o colecţie de texte valoroase aparţinând scriitorilor romi, apărută prin grija Centrului Naţional de Cultură a Romilor.

D. P.: Pe data de 16 Mai, Ziua Rezistenţei Romilor. Cum vă raportaţi la acest eveniment? Dar la specificul rrom?

T.-C. G.: Am să fac o mică paranteză. Aşa cum am spus mai devreme, tata este din Ţăndărei. Până târziu, până acum vreo 15 ani nu am ştiut nu am ştiut de originile lui. Nu mersesem niciodată la ţară la el, ni se spunea că tata nu mai are nimic acolo. La un moment dat, mama ne-a chemat la ea pe mine şi pe fratele meu şi ne-a spus cu un aer grav şi misterios că de fapt, tata a fost ţigan şi, prin urmare, avem şi noi aceste origini. Ne-a spus că de-aia nu am mers niciodată la Ţăndărei, ca să nu aflăm adevărul. Cum acceptaţi această realitate? am fost apoi întrebaţi de mama. Foarte bine, cu seninătate, am spus… Identitatea e o chestiune de intimitate, nu o poţi modifica. Mi-am asumat asta imediat, fără nicio problemă, dar astfel am înţeles unele lucruri care ţineau de aplecarea mea spre muzică. Muzica este foarte importantă pentru mine! Sunt, oricum, un mare iubitor de interculturalitate, cred că este minunat să împărtăşeşti cu alte culturi din zona muzicală, literară, chiar gastronomică. Cu atât mai mult când vine vorba de cultura romă, de care eram legat de copil, dar nu ştiam. Când eram în armată am învăţat să cânt la chitară. Printre multe piese care se cântau în această lume erau şi cele de petrecere, cele despre care spuneam că fac parte din „muzica ţigănească”. Mai târziu mi-am explicat de ce în aceste piese mă regăseam, de ce le cântam cu atâta voluptate. Nu mă refer la celebrele manele, care au o origine orientală, cât la muzica autentică, de petrecere, cu legături la Fărămiţă Lambru sau la Romica Puceanu. Sunt piesele care vorbesc de suferinţa ţiganilor, de patima din sufletul lor, aşa cum am simţit-o şi eu mereu. A fost ca un déjà vu, ca atunci când mergi într-un loc în care n-ai mai fost şi te simţi acasă.

D. P.: Știu că în ultimii ani ați participat la mai multe evenimente organizate de diferite asociaţii culturale rome. Cum ați receptat această activitate culturală romă, dat fiind faptul că pentru mulți majoritari acest lucru pare destul de neobișnuit?

T.-C. G.: După ce am conştientizat aapartenenţa culturală, am fost interesat să aflu tot mai multe, dar abia când timpul şi spiritul mi-au permis să mă ocup şi de sufletul meu, în paralel cu ceea ce am reuşit să public, am intrat în legătură cu diferite asociaţii culturale de romi, la evenimentele cărora am fost invitat şi am fost încântat să particip! Practic, m-am regăsit între acei oameni şi mi s-a confirmat că acolo îmi este locul. Am apreciat organizarea, spiritul practic, buna intenţie, zâmbetul. Am avut câteva colaborări cu revista dumneavoastră, am participat şi la un concurs literar. Este mediul în care m-am simţit apreciat, în care am găsit normalitate, lucru pentru care mulţumesc. M-am identificat în acest mediu şi sper să nu pierd conexiunile deja făcute.

D. P.: Care credeți că sunt cele mai eficiente modalități prin care ne putem promova propriile valori?

T.-C. G.: Din ce am văzut, din ce ştiam, cultura romă are foarte multe de oferit. Mai mult decât această muzică minunată, are această literatură, care merită descoperită, pentru că include şi patos, şi patimă, dar şi sofisticare, rafinament. Are bogăţie, frumuseţe, strălucire. Am salutat eforturile depuse pentru popularizarea acestor valori, am cunoscut oameni deosebiţi care se luptă, fac o treabă minunată. Ceea ce cred că ar trebui este mai multă unitate. Mişcarea pare uşor segmentată şi cred că o singură voce, mai puternică ar fi mai eficientă decât altele, mai mici. Trebuie aplatizate orgoliile, dacă ele există  şi trebuie vorbit pe aceeaşi limbă (la propriu şi la figurat), chiar dacă, aşa cum am avut ocazia să aflu şi să mă documentez, dialecte sunt destule pentru limba rromani. Cred că temele abordate în spaţiul public trebuie să fie mai blânde, mai aplecate spre ceea ce ridică etnia, să se pună accent pe părţile pozitive, iar părţile negative să fie tratate mai degrabă cu ironie şi detaşare, fără încrâncenare. E nevoie de mai multă vizibilitate pentru creaţiile rome, iar când vine vorba de afirmarea valorii, să dăm întâietate acesteia, în detrimentul micilor războaie din fundal… Uneori, ignorarea răului e o armă mai bună. Oricum, sunt interesat în continuare de evenimentele culturale care se desfăşoară, inclusiv din lumea muzicii. Sper ca, atunci când situaţia de criză se va atenua semnificativ şi se va permite, să particip cât mai activ la aceste evenimente culturale.

D. P.: Care au fost punctele dumneavoastră de sprijin în proiectele pe care le-aţi avut? Ce rol a jucat familia?

T.-C. G.: Sunt două lucruri la care aş vrea să mă refer. Pe de o parte este credinţa. Dar credinţa, privită ca pe ceva individual, nu ca un strigăt sau ca o afişare. Dumnezeu a fost un punct de sprijin important pentru mine în momentele în care am avut cumpeni. N-aş putea să spun că este o reţetă, un mod, fiecare crede în felul lui, intim. Al doilea lucru este familia. Anul ăsta împlinesc 30 ani de căsătorie. Unii pot privi asta ca pe o chestiune de modă veche, văd că în prezent ideea de familie este demonetizată… Alţii pot surâde în colţul gurii, psihologii au şi ei explicaţiile lor. Am auzit odată un răspuns, pe cât de simplu, pe atât de sugestiv, la întrebarea: Cum aţi făcut să nu vă despărţiţi 50 ani? Răspunsul a fost: Păi… secretul e… să nu te desparţi! Nici aici nu există o reţetă, e de fapt o chestiune personală, care ţine de caracterul, de cultura fiecăruia. Familia a jucat un rol hotărâtor pentru că, oferind un mediu de stabilitate şi siguranţă, mi-a dat puterea să lupt cu obstacolele. Am un băiat de 28 de ani, care acum locuieşte în Polonia, în universul familial de care vorbesc el a însemnat şi înseamnă foarte mult în menţinerea acestui echilibru. Ceea ce mă bucură este că şi-a asumat identitatea culturală despre care i-am spus încă de copil. Este mândru de asta.

D. P.: Sunteţi un părinte… acaparator, dominator?

T.-C. G.: Îmi vine să râd… Unii cred asta, uneori aparenţele înşeală. Am făcut întotdeauna echipă bună cu el şi cu mama lui, atunci când pentru el a fost important. Am încercat să-i transmit pasiunea pentru muzică şi literatură, cred că am reuşit în bună măsură.

D. P.: Domnule Tudor Cristian Gongu, care va fi următoarea dumneavoastră provocare?

T.-C. G.: Următoarea provocare este să… mă reinventez. Cred că traversez o perioadă bună a vieţii mele, când mi-am refăcut puterile, capacitatea şi dorinţa de a împărtăşi, de a activa. Din păcate, criza actuală mi-a afectat cumva planurile şi va trebui să mă regrupez în următoarea perioadă. Am, însă, încredere că Dumnezeu mă iubeşte. Pe plan cultural, continui să scriu, sper ca la sfârşitul acestui an sau anul viitor să vin cu o nouă apariţie, în care să existe şi ceva inedit, un element surpriză, care să trezească interesul audienţei, care să inspire şi pe alţii.

Luna mai, anul 2020

(sursa foto: din arhiva personală a domnului Tudor-Cristian Gongu)

About The Author

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *