Sunt blondă. Sunt un  „rom invizibil”.

Romii nu fură copii. Romii sunt oameni. Știu să și-i facă singuri.

E duminică. Beau cafeaua făcută la ibric de mama și am rămas cu toate gândurile pe care le mai am la un om pe care l-am întâlnit acum câteva zile. Căuta un apartament în care să locuiască și îmi cerea sfatul în privința zonei în care să fie. Mie. Evident că nu am știut să i-l ofer deoarece abia am găsit un loc potrivit pentru mine. Acum șase ani. Și asta pentru că am avut noroc.

Revenind la subiect, criteriul după care acest om căuta apartamentul, zona sau unul dintre marile întrebări consta în „sunt țigani mulți acolo?”. Dacă sunt mulți. Asta era problema. Dacă erau mai puțini, totul ar fi fost în regulă. Sau jumătate de țigan (ca mine). Desigur, întrebarea construită în jurul unui sentiment puternic de teamă, repulsie și cele mai negre gânduri din universul acestui om neatins de mizerie. Îl priveam fără să fiu foarte atentă la subiect, ci mai degrabă încercam să-i analizez expresia. Îmi imaginam cum îi desprindeam frica din privire și o trânteam pe masă, după care o tăiam bucată cu bucată. Atât de mult îmi doream să înțeleg. Să îl înțeleg.

Pierdută în imaginație, m-am desprins câteva secunde și i-am spus, lipsită de interes că, din câte știu eu, romii sunt împrăștiați prin lume, deci e posibil să-i găsească oriunde s-ar duce. Ghinion. Iar unul dintre ei stătea chiar în fața ei. Undeva pe la Victoriei, București. Ce mică-i lumea.

Îi povesteam mamei în timp ce ne beam cafeaua și ar fi părut că ne amuzăm pe seama acestei întâmplări. Mă întreba de ce nu am mers mai departe, măcar să par interesată de subiect și să văd încotro se îndreaptă discuția. M-am gândit că cel mai probabil i s-a spus atunci când era copil că „Dacă nu stai cuminte, vin țiganii și te fură”. Dar știi ceva? Am râs și nu prea. Am luat repede o foaie și un pix și am scris. Cu o fărâmă de egoism, înfiripată în mintea mea, mi-am zis că e subiectul perfect pentru un articol trăsnet.

În acel moment mi-am amintit că mai mulți adulți obișnuiau să folosească această „amenințare” atunci când eram la școală, când mergeam la colegi în vizită, când treceam întâmplător pe stradă, unul pe lângă celălalt. Mă întrebam ce naiba e greșit cu oamenii ăștia. Multă vreme nu s-au legat toate privirile încruntate în mintea mea. De unde porneau și, mai ales, de ce. Eu trăiam bine mersi în familia mea și nu se întâmpla nimic diferit față de celelalte. Mai, mai că mi se părea că suntem normali. Culoarea pielii, da. Era diferită. Și mustața aia a bunicului meu, clar nu era ca alor alți bunici.

Acum poate că încă o folosesc. În ultimii ani nu am stat pe lângă mulți oameni, așa că n-aș mai ști care este trendul. Obișnuiau să pună măști pe fețele țiganilor și să-i transforme în ceea ce nu sunt pentru a-și liniști copiii. Obișnuiau să sădească teamă, să așeze în corpuri prea mici ură și să îngroape cât mai adânc empatia. Statistic vorbind acum, conform unui sondaj realizat de Agenția Împreună (‘Credem cu tărie într-o lume în care trăim #împreună, fără a ne fi frică să ne lăsăm copiii să se joace cu romii’), am aflat că „40% dintre respondenți au o părere, în general, proastă și foarte proastă despre romi. Primele cuvinte care vin  în minte atunci când românii se gândesc la romi sunt mai degrabă negative: 12% hoți/ furturi, 7% necinste/  neîncredere, 5% înșelătorie/ șmecherie/ minciună/ profitori, 4% răutate, 4% needucați/ inculți, 4% țigani, 3%  leneși/ puturoși. 15% dintre români au o percepție neutră asupra romilor considerându-i „oameni ca noi”.  Atributele pozitive sunt extrem de limitate – 5% oameni buni/ cu bun simț, 3% sufletiști/ loiali/ cinstiți.”

Ridic mâna eu acum și ies câteva minute în față să spun că din ambele părți am primit porții de mizerie. Și din partea țiganilor. Am fost scuipată pe stradă, așa, pe repede înainte. Că sunt prea albă. Și din partea românilor că na, sunt om. Dar nu i-am urât, nu-i urăsc. Îmi deschid sufletul și încerc să fiu o persoană mai bună. Cu tot ce e în jurul meu. Comunitate, natură, sentimente, gânduri. Sunt atât de fragile și pare că se rup doar când le privesc. Și, totuși, supraviețuiesc.

Noroc sau naiba știe ce-o mai fi și ăsta, am tenul deschis. Sunt blondă. Sunt un  „rom invizibil”. Am ochii albaștri și m-au acceptat mai ușor.  Deci nu semăn cu mama, cel mai frumos om din întreg universul.

Desigur, am fost curioasă și am cercetat în continuare. Sau am vrut. Internetul nu m-a ajutat foarte mult. În schimb, Agenția Împreună, da. Așa cum am amintit și mai sus, conform sondajelor făcute de ei în 2020, „70%  dintre români au foarte puțină încredere sau deloc în romi, reprezentând grupuri în care au cea mai mică încredere. Atributele pozitive sunt extrem de limitate – 5% oameni buni/ cu bun simț, 3% sufletiști/ loiali/ cinstiți.”

Revenim și ieșim din sfera cifrelor. Ei bine, niciodată când mama a fost să cumpere pâine sau când a ieșit pe stradă, nu s-a întors cu alți copii într-un sac special pregătit. Deși, până să apară fratele meu, parcă îmi doream să mă joc mai mult, dar nu aveam cu cine. Nici bunicii, nici unchii sau mătușile mele. Oamenii din familia mea. În schimb, au respectat cu strictețe procesul normal prin care omuleții au apărut în casa noastră. Cam mulți, ce-i drept, dar asta e altă discuție. Grijile adulților din familia mea nu s-au concentrat niciodată pe acest subiect.

Dimpotrivă, dacă poate să ajute alți copii, mama nu se gândește de două ori. Își golește buzunarele pentru educație. Buzunare nu foarte mari și nici prea pline. Din acest motiv știe deja că nu se va îmbogăți niciodată financiar, dar sufletul ei e cel mai bogat cu cele două ființe blonde cărora le-a dat naștere și pe care le-a crescut cum a știut ea mai bine și mai frumos. Nu-și merită masca cu care s-a născut.

Te încurajez să nu-ți fie frică de ei. Păstrează în corpuri rănite suflete curate și, uneori, din cauza mizeriei, din cauza greutăților pe care le cară de ani întregi în spate, uită să zâmbească, uită să-și descrețească fruntea și merg cu capul îngropat în pământ. Privește-i măcar pentru o secundă în ochi și oferă-le bunătate. Păstrează lacrimile lor și despică-le în zeci de bucăți, în mii. Până ajungi să înțelegi și atunci… n-o să-ți mai fie teamă.

Și da, romii nu fură copii. Romii sunt oameni. Știu să și-i facă singuri.

Romii sunt oameni.

Mulțumesc.

IULIA CIRIP