Select Page

Gheorghina

Gheorghina

 

Am văzut-o prima dată într-o șatră de țigani, în tura mea de patrulare. N-am putut trece cu vederea o fată suplă, serioasă, cu ochii mari și negri, care stătea jos în mijlocul haosului și mizeriei făcute de colegii ei de șatră și citea o carte. Am făcut cunoștință; o chema Gheorghina. Avea 18 ani și voia să se facă studentă.

‒ Majoritatea semenilor mei de aici, din șatră, n-au nici generala terminată, îmi spuse la a doua noastră întâlnire. Eu, în schimb, deja mă pregătesc de bac. Eu-s altfel. Nu pot fără cărți, fără cunoștințe noi. Îmi doresc să ajung om. Nu vreau să mă împac cu soarta poporului meu necăjit.

Mi-a plăcut de ea. Era frumoasă și deșteaptă. Eu, un pic șovin fiind, nici nu mă așteptasem să găsesc o asemenea minune prin țigănime. Îmi arătă cărțile și caietele ei, jurnalul personal. În ceva timp, am aflat că scrie și poezii în cele trei limbi pe care le știa; pe lângă română și rromă, izbutise să stăpânească destul de bine și engleza. Ne-am împrietenit cu ea, într-un fel. Mă uitam la Gheorghina cu admirație și optimism: s-ar putea face aproape orice, model, cântăreață, dansatoare – luând în considerare frumusețea sa fizică și talentele tradițional moștenite din familie; scriitoare, traducătoare, profesoară – datorită calităților ei intelectuale. Însă își alese o altă cale. Am rămas cu gura căscată când am auzit-o vorbind despre aceasta: o atrăgeau științele sociale și antropologia. O domnișoară rromă, cu fustă lungă, colorată și cu cercei mari de aur în urechi, mușcând dintr-o felie de pâine cu slănină, îmi grăia, într-o română impecabilă cu un ușor iz melodic, oriental, de antropologie și sociologie.

‒ Uite, și dumneata ești smolit și ai ochii negri. Dar te-ai născut la oraș, într-o familie bună, pesemne. Ești polițist. Nimeni nu te înjură pe stradă, nimeni nu cutează să-ți vorbească urât. Ești respectat. Vreau să pricep, oare ce mă încurcă să ajung și eu ca matale? Ce le încurcă pe neamurile mele? De ce suntem discriminați? Vezi ce cuvinte știu eu? Și nu că doar le știu, le înțeleg și sensul. Vreau să schimb ceva în lumea asta, măcar cu mine însămi să încep.

Profund impresionat, o încurajam să meargă mai departe. I-am luat şi câteva cărți de la librărie, pe care nu cred că eu aş fi reuşit să le citesc vreodată; dacă îmi amintesc bine, erau Blaga şi Mircea Eliade printre ele. Voiam să-i mai cumpăr ceva despre țigani, dar nu am găsit nimic. Gheorghina se bucură ca un copilaş când văzu cărțile. Le devoră pe toate într-o săptămână.

Fu o zi însorită de toamnă. Eram în trecere la țigani și am chemat-o pe amica mea ca să o invit la o lansare de carte care urma să aibă loc în scurt timp. Un prieten de-al meu, bătrân, polițist pensionar, publică recent ceva amintiri din epoca ceaușistă. Gheorghina apăru ciufulită, agitată. Am observat că își face bagajele. Nici n-am reușit să-i povestesc despre eveniment: am aflat pe loc că șatra fu pe cale să plece.

‒ Ce bine că ai trecut pe la noi! Mâine nu mai eram aici, îmi zise cu lacrimi în ochii ei mari, negri.

Îmi dădu numărul său de telefon. Nu înțeleg cum reușeam să comunicăm înainte exclusiv prin mijloace tradiționale, „din bătrâni”: tot timpul ne întâlneam personal. Nu aveam nevoie de telefon sau internet. Însă Gheorghina, poate, nici nu stătea pe rețelele sociale. I-am introdus și eu numărul meu în telefonul ei vechi, simpluț, cu ecran alb-negru.

‒ Sună-mă măcar din când în când, Dorule, și promite-mi că ne mai vedem.

‒ Ne mai vedem, sigur, i-am răspuns. Vin eu într-o zi la voi. Sper să nu plecați în afara țării.

‒ Nu, nu. Aici ne este casa.

Habar n-am ce mi s-a întâmplat după, dar n-am mai sunat-o. Eram prea prins la serviciu, cum se spune de obicei în asemenea cazuri. De fapt, n-am fost suficient de motivat. Nu m-am îndrăgostit de Gheorghina, chiar deloc; o admiram imens, însă pur conștient și obiectiv. Nu era genul meu de femeie. La urma urmei, mi-au plăcut întotdeauna blondele. Și nici Gheorghina nu mi-a dat niciun telefon.

Nu am mai auzit nimic de ea. Treceau anii; am fost și promovat la slujbă. Nu mai făceam patrulări, stăteam mai mult la birou. Într-o zi, uitându-mă prin niște dosare mai vechi, am dat întâmplător peste un nume cunoscut. Așa am aflat că, acum doi ani, Gheorghina Dan, 21 de ani, de etnie rromă, fără ocupație, a fost violată și ulterior omorâtă de trei tineri turmentați, elevi ai unui liceu prestigios din capitală, chiar în autoturismul unuia dintre infractori. Avocatul nemernicilor a reușit să îi justifice. Cei trei au scăpat de închisoare.

Mă simt și acum într-un fel vinovat.

OLGUȚA COVACI

(sursa foto: www.scaricagratis.altervista.org)

About The Author

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *