„Țigăncușă, ești frumoasă!”
Am iubit mereu partea asta din mine, deși mi-a fost rușine să recunosc. Mi-a fost teamă din cauza excluziunii sociale la care aș fi fost, în mintea mea, expusă. Mi-era atât de frică de ceea ce ar putea crede sau spune oamenii, dacă ar afla. Și am ascuns asta ani la rând, lăsând capul în jos de fiecare dată când cineva pronunța cuvântul ,,țigan“ sau ,,rrom“. Negându-mi esența și sălășluind în locuri mult prea îndepărtate de ceea sunt de când am luat naștere, gândul îmi stătea necontenit la acest fapt și îmi doream cu ardoare să afirm această părticică din mine cu orice preț. M-am visat mereu îmbrăcată în costum tradițional rrom, cu un trandafir roșu în păr și dansând în jurul focului de fiecare dată când treceam pe lângă o căruță care se legăna alene, ducând în cârcă suratele mele.
Și nu numai atunci. M-am visat în costum tradițional rrom ori de câte ori am avut ocazia să întâlnesc oameni de etnie rromă care m-au făcut să fiu mândră de ceea ce sunt și să vreau să afirm cu tărie asta. Apoi, m-am visat în costum tradițional rrom atunci când lumea s-a întors împotriva mea și m-a arătat cu degetul, astfel, în mine luând amploare răzvrătirea și nevoia de a arăta ceea ce sunt. În cele din urmă, în interior a luat naștere o înlănțuire de sentimente care m-au făcut să trec peste temerile trecutului și peste ceea ce ar putea spune sau nu oamenii despre mine. M-am gândit, aproape înghițind în sec, la ziua în care voi putea vorbi limba rromani, lăsând cuvintele să îmi devină melodie, pentru că de fiecare dată când treceam pe lângă o șatră sau rromi care vorbeau, simțeam o nevoie de nedescris să îi pot înțelege și să pot și eu, la rândul meu, să mă apropii de ei și să împărtășesc toate răutățile pe care rasismul m-a făcut să le simt pe pielea mea.
Și am vrut să mai știu rromani pentru a mă identifica puternic cu ceea ce sunt, pentru a scrie și pentru a-mi da frâu liber cuvintelor în această limbă, care, simt eu, îmi oferă o libertate de exprimare vastă. Am silabisit, de multe ori, în gând, ca pentru mine: ,,Me sem terni rromni!” și mi-am dorit tot de atâtea ori să o strig și să îi fac pe cei din jur să înțeleagă că și noi putem fi oameni de substanță, că și cultura și tradițiile noastre au ceva aparte. Am fost atât de mult arătați ,,cu degetul“ în societate, încât ne-am lăsat cuprinși de febra stereotipurilor, fiindu-ne teamă să afirmăm ceea ce suntem cu adevărat. Și apoi a venit momentul zero. Momentul în care m-am decis că trebuie să îmi asum ceea ce sunt și să lupt pentru acest lucru, ajutându-i pe cei aflați în situația mea precedentă să se afirme și să declare cu tărie ceea ce sunt. Pentru că suntem mai mult decât vorbele răutăcioase, mai mult decât exemplele proaste care sunt mediatizate, mai mult decât fapte și ceea ce se spune despre noi. Suntem oameni și tineri care încearcă să schimbe idei preconcepute, tineri frumoși care se luptă zi de zi să reușească. Tineri care se implică în proiecte și încearcă să se dezvolte pe plan profesional și personal pe cât de mult posibil. Și ca să revin la subiectul anterior, da, sunt țigăncușă și asta e cea mai frumoasă parte din mine; partea mea care mă face mândră, partea mea specială și personală pe care astăzi am vrut să o împărtășesc cu tine.
Din iubire pentru comunitatea mea, pentru tradițiile și obiceiurile noastre, pentru limbă și oameni care încearcă să facă atât de multe lucruri frumoase, astăzi îmi las gândurile să prindă contur. Și acum, spre final, când mă pregătesc să închei, trebuie să mărturisesc că am un trandafir roșu în păr și sunt îmbrăcată în port țigănesc și aud, pe stradă, în spatele meu, un grup de tineri care strigă: „Țigăncușă ești frumoasă, țigăncușa mea!“ – mă trec fiori, niciodată nu m-am simțit mai mândră de ceea ce sunt!
ADNANA CONSTANTIN
(sursa foto: www.pinterest.com)
