Obiceiuri și tradiții calendaristice ale rromilor din orașul Drăgănești-Olt

 

Neamurile de rromi din Drăgăneşti-Olt, judeţul Olt se împart în patru comunităţi mici: rromii din zona stadionului, rromii din zona gării, rromii căldărari din zona Peretu, rromii rudari din Comani, cartier mărginaş al oraşului

Rromii de la stadion sunt rromi de baştină, vătraşi ai localităţii Drăgăneşti-Olt. Se poate preciza cu exactitate, după documentele de stare civilă ale Primăriei oraşului faptul că aceşti rromi s-au aşezat în oraş încă de la jumătatea secolului al XX-lea. Strămoşii lor au fost robi boiereşti sau mănăstireşti. Documentele de stare civilă ale Primăriei atestă prezenţa câtorva neamuri principale care se află şi în prezent în acest loc (la stadion), dar şi în alte zone ale oraşului, cu nume de: Monea, Busuioc, Militaru, Cîrstea, Zaharia, Bercea.

Datorită faptului că au fost asimilaţi de populaţia majoritară, o parte dintre familiile acestor neamuri au renunţat la etnia rromă şi, drept urmare, aproape niciunul dintre aceşti rromi nu mai vorbesc limba rromani. „Vina” în asimilarea lor lingvistică au avut-o căsătoriile mixte în care băieţii rromi s-au căsătorit cu fete nerrome şi invers. Probabil această „ruptură” de limba maternă s-a realizat şi din cauza meseriilor rromilor (lăutari, fierari, cărămidari) care i-au determinat să socializeze cu populaţia majoritară şi, astfel, să se rupă de comunitatea de rromi şi să preia obiceiurile şi tradiţiile românilor, să-şi rânduiască viaţa ca şi ei.

În prezent, în această zonă, nu mai vezi rromi îmbrăcaţi în portul lor tradiţional, iar în ceea ce priveşte meseriile tradiţionale puţini sunt cei care încă le mai practică probabil şi datorită faptului că, în ultimii 50 de ani, mulţi rromi s-au calificat în diverse meserii, şi-au făcut studii medii şi superioare devenind, ca şi românii, muncitori cu o înaltă calificare, funcţionari, profesori, ingineri, ofiţeri, avocaţi etc. Dintre meseriile tradiţionale se mai practică lăutăritul, fierăritul şi confecţionarea cărămizilor, care se află în concurenţă cu producţia industrială.

Din tradiţia lăutarilor se mai păstrează zilele de nuntă joia şi nu duminica, aceasta din cauză că în această zi erau ocupaţi cu cântările pe la nunţile românilor. Dintre reprezentanţii lăutarilor, în prezent, mai sunt doar 5 familii: Monea Gabriel, Busuioc Costel, Busuioc Constantin, Militaru Ionuţ şi Neagu Florin; dintre cei care mai fac cărămizi – familia Boldor şi familia Pîslaru, iar dintre meşterii fierari – cei trei fraţi ai familiei Fieraru (Ilie, Gheorghe şi Emanuel) şi Bănică Iulică. Există însă, în această comunitate, şi rromi care se îndeletnicesc cu comerţul ambulant (piese de biciclete şi mercerie) pentru a-şi câştiga existenţa: Militaru Costel, Militaru Constantin, Militaru Mădălin şi Monea Anton.

Odinioară, această comunitate de rromi avea mai mulţi copii (5-6), dar acum, din raţiuni economice, renunţă şi ei, ca şi românii, la a avea mulţi copii. Un aspect pozitiv al acestei comunităţi este faptul că au o atitudine pro şcoală.

Rromii de la gară au aceeaşi origine ca şi cei de la stadion, dar cu deosebirea că ei şi-au păstrat limba, tradiţiile şi obiceiurile deoarece au trăit în comunităţi mici. Cele mai importante neamuri ale acestei mici comunităţi sunt formate din 7 neamuri venite de la Pestrea şi Balta Sărată ¹² (Văduva Manolică, Crăciun Nae, Nicolae Tudorache, Gheorghe Bancioi, Tudor Buzatu şi Constantin Buzatu, familii venite de la Pestrea). Toate aceste familii au avut ca principală îndeletnicire agricultura. Ei au lucrat, până în 1950, pe moşiile boierilor Ozun şi Comăneanu. Acest lucru a reprezentat pentru ei un avantaj în perioada deportărilor deoarece boierii s-au opus să fie deportaţi pentru că nu mai aveau cu cine să lucreze pământul. O altă familie de rromi instalată în Drăgăneşti-Olt în acestă zonă a fost a lui Petre Ion. Tatăl acestuia a fost copil făcut de un neamţ cu o româncă şi crescut de ţigani. Fiul lui Petre Ion, Petre Alexandru, a moştenit meseria tatălui său şi anume, aceea de fierar – confecţiona unelte gospodăreşti şi agricole.

Ca şi în cealaltă grupare de rromi, de la stadion, şi în zona gării se întâlnesc familii mixte, unde tineri rromi s-au căsătorit cu românce şi invers. Cu toate acestea ei şi-au păstrat portul tradiţional (pe care îl vedem mai mult la bătrâni), limba, obiceiurile şi tradiţiile. Încă se mai păstrează „judecata ţigănească”, nunţile care au loc joia şi care se realizează în urma unei înţelegeri între părinţii copiilor şi care nu se fac cu acte la starea civilă, ci prin jurământ.

Rromii căldărari (lăieţii) din Peretu sunt veniţi în Drăgăneşti-Olt din judeţele Dolj şi Mehedinţi, în anul 1945. Ei sunt foşti lucrători ai metalelor neferoase la rece, dar azi foarte puţini dintre ei se mai ocupă cu meseria tradiţională (numai 3 familii din cele aproximativ 70), semn că modul lor de viaţă şi ocupaţiile s-au schimbat. Însă, până nu demult, lăieţii erau singurul neam de rromi din Drăgăneşti-Olt care mai păstrau cu sfinţenie valorile şi normele culturii tradiţionale, fiind conduşi de un bulibaşă. La aceşti rromi, fata nemăritată îşi ţinea părul împletit în trei codiţe la care se adăuga o panglică roşie prevăzută cu bani de aur sau de argint, iar capul era descoperit. Ea trebuia ca, până la căsătorie, să fie fecioară. Capul familiei era bărbatul, ca şi astăzi. El decidea tot ceea ce trebuia să se facă pentru că avea grija familiei în privinţa nevoilor de hrană şi tot el trebuia să aducă banii necesari traiului.

Femeia se îngrijea de treburile casnice (spălat, cusut, prepararea hranei şi educarea copiilor) şi învăţa fetele să coasă de timpuriu (pentru că la 14-15 ani se căsătoreau), să ghicească cu ghiocul şi cu cărţile. Ea nu avea voie să treacă prin faţa bărbatului sau să meargă în rând cu acesta, ci cu 2-3 paşi în urma lui.

În ceea ce priveşte portul (astăzi el este cam „alterat” având în vedere că îmbrăcămintea nu mai este în totalitate conform portului lor naţional), femeile purtau fuste creţe, largi şi lungi până la glezne din materiale înflorate (azi fustele nu mai sunt creţe decât la femeile bătrâne, iar materialele folosite nu sunt întotdeauna înflorate). Culorile preferate erau: roşu, verde şi galben. Fustele erau delimitate în poală în două sau trei spaţii de panglici dintr-o singură culoare, iar la mijloc aveau creţuri dese. Pe cap femeile purtau basmale colorate legate pe sub cozi, iar iarna aceste basmale (mai groase) cu ciucuri viu coloraţi erau legate la spate după ce se treceau colţurile pe sub bărbie. Bluzele purtate de ele erau ii (înflorate cu mâneca largă) pe care şi le procurau de la românce în schimbul diferitelor bunuri.

Bărbatul purta pantaloni largi din catifea neagră sau verde închis. Pantalonii erau ca o dimie cu brăcinar la mijloc şi câte o deschidere pe şold mărginită de o panglică colorată, iar cămaşa era colorată, cu mâneca largă, încreţită la manşetă. Peste cămaşă se purta o vestă din catifea cu garnituri de franjuri coloraţi, iar pe cap purtau vara pălării şi iarna căciuli de astrahan. Ceea ce este nelipsit la aceşti lăieţi este aurul de la gât şi bijuteriile din aur de la mână, având în vedere că au condiţii de trai foarte bune deoarece majoritatea se ocupă cu diverse afaceri care le-au adus profituri mari. Ei sunt cei mai înstăriţi dintre cele 4 neamuri de rromi care trăiesc în Drăgăneşti-Olt, ducându-şi viaţa în vile cu incinte pavate cu mozaic veneţian în care sunt parcate maşini de lux.

Rromii rudari se întâlnesc în cartierul Comani (fost sat) al oraşului Drăgăneşti-Olt. În prezent statistica arată că în această zonă trăiesc aproximativ 60 de familii de rudari. Ca şi cei din zona stadionului, acest neam de rromi şi-au pierdut tradiţiile şi obiceiurile şi nu cunosc limba maternă. Şi ei s-au aşezat în această locaţie tot prin anii 1950, atunci când au venit cu corturile. Principala lor îndeletnicire era prelucrarea lemnului, realizând linguri, fuse, albii, scaune cu trei picioare sau se ocupau cu confecţionarea de ciururi. În prezent mai există doar trei familii (Bolovan Constantin, Percea Nicolae şi Velea Vicenţiu) care mai confecţionează coporâi de coase sau topoare, trocuri, albii, scaune cu trei picioare, linguri, găvane (castroane din lemn utilizate pentru prepararea mujdeiului) pe care le vând în piaţa din oraş în zilele de sâmbătă. Acum ei trăiesc mai mult din ajutor social, având o situaţie financiară precară.

Meserii și tradiţii. Rromii din Drăgăneşti-Olt au venit în acest loc, după cum am văzut, pe la jumătatea secolului al XX-lea din diferite locaţii ale ţării (Dolj, Mehedinţi, Valea Oltului) şi s-au grupat pe neamuri şi meserii. Astfel, din cele relatate anterior, am observat că, în zona stadionului, sunt rromi lăutari, căramizari şi fierari, în zona Peretului (zona Liceului Tehnologic Drăgăneşti-Olt), sunt rromii căldărari (lăieţii), la gară – ursari, cărămidari, iar la Comani – majoritatea rudari.

Astăzi, mulţi dintre etnicii rromi şi-au părăsit meseria, au uitat limba maternă şi s-au lăsat asimilaţi de populaţia majoritară, unii dintre ei negându-şi, la recensămintele populaţiei, originea etnică. Se spune că înainte, cu mulţi ani în urmă, la Drăgăneşti-Olt existau meşteri costoraşi, pieptănari, ciurari, meserii care azi nu se mai practică datorită dezvoltării industriale. În curând, este posibil să dispară şi celelalte meserii, care încă se mai practică, având în vedere că fiii rromilor nu mai practică meseriile părinţilor, nu mai fac cărămizi, obiecte casnice din lemn sau fier, nu mai fac căldări de aramă, cazane, căuşe etc. De exemplu, în prezent, din cele aproximativ 350 de familii de rromi declarate, mai practică meseriile tradiționale, ocazional  8 fierari, 3 meseriaşi lăieţi, care prelucrează arama la rece, circa 6 lăutari şi 4 rudari. Nici femeile rrome, care, odată, se ocupau cu ghicitul şi descântatul, nu mai practică astăzi aceste îndeletniciri.

Rromii din zona gării sunt plecaţi, în mare majoritate (peste 50%), în Europa, la muncă (Italia, Spania, Franţa). Puţini sunt cei care se ocupă cu meseriile tradiţionale: cărămidari (familia Văduva) şi pieptănari (familia Stoiculescu).

Lăutarii, cei mai mulţi sunt din zona stadionului, în 1961 s-au constituit într-o orchestră a Casei de Cultură Ileana Constantinescu din Drăgăneşti-Olt,  formaţie care, de-a lungul anilor, a înnobilat sufletele drăgăneştenilor şi nu numai, prin virtuozitatea şi frumuseţea ritmului instrumentiştilor, purtători ai folclorului local ¹³. Astfel, în 1968 această orchestră a fost invitată să înregistreze la Radio Craiova cu solişti vocali: Vasilica Polifronie, Niculina Popa şi Tanţa Zaharia sub bagheta maestrului dirijor Nicu Cîrstea. Repertoriul orchestrei era destul de vast în ceea ce priveşte piesele instrumentale (unele dintre ele se mai joacă şi azi): căluşul, alunelul, brâul pe opt, brâul, hora mare ca la Drăgăneşti, sârba Drăgăneştiului, rustemul, bărboasa, ungurica, etc. Cei mai mulţi dintre ei erau viorişti (Busuioc Nicolae, Busuioc Constantin, Monea Vasile, Militaru Gică, Monea Alexandru, Monea Ilie, Monea Victor, Căldăraru Ion, Cîrstea Ion, acordeonişti (Bălţatu Marin, Ariciu Aurel, Zaharia Gogu, Zaharia Rusu), iar dintre aceştia unii mai cântau şi la ţambal (Militaru Nicolae, Cîrstea Constantin şi Militaru Tudor) sau contrabas şi cobză (Militaru Tudor). Iar cel care s-a preocupat de-a lungul anilor de coregrafia spectacolelor organizate de Casa de Cultură a fost maestrul coregraf Constantin Bălărău care încă îşi mai continuă meseria şi în zilele noastre, dar antrenând ansambluri mixte (rromi şi români) de diferite generaţii.

Rromii din Peretu, lăieţii, sunt foşti căldărari. Pe vremuri confecţionau căldări pentru făcut săpunul şi pentru fiert apa de lăut, cazane din cupru pentru obţinerea ţuicii, cositoreau vasele din tablă şi căldările de aramă, făceau făraşe etc. Astăzi, numai câteva familii mai lucrează arama, deoarece majoritatea se ocupă cu diverse afaceri care le-au adus profituri însemnate, poziţionându-i astfel în rândul oamenilor înstăriţi ai acestei etnii. Meseria lor a încetat să se mai practice cam din 1960, când li s-a interzis să mai meargă cu cortul din sat în sat şi li s-au construit două case.

Meseria de fierar este una din meseriile trainice în zona oraşului Drăgăneşti-Olt. Acum 58 de ani, în lumea satelor din zona Boianului, fierăria era un micro-centru socio-economic și chiar politic. Cei care aveau nevoie de fierari pe tot parcursul anului erau gospodarii satului. Aşteptând la rând să-şi ia uneltele agricole reparate şi ascuţite necesare pentru muncile agricole, bărbaţii discutau diverse probleme din lumea satului şi chiar ale ţării, exact aşa cum descrie scriitorul Marin Preda fierăria lui Iocan din romanul Moromeţii, loc unde duminica bărbaţii satului se strângeau la fierarul din Siliştea-Gumeşti, judeţul Teleorman, şi discutau problemele satului sau ale ţării.

La fierar se confecţionau uneltele de uz casnic şi uneltele agricole: foarfeci pentru casă, pentru tuns oile, piese pentru războiul de ţesut, cuţite de bucătărie, fiare pentru coşul de la vatră, vătraie, frigărui, pirostrii, cârlig pentru tras paiele, clanţe pentru uşi şi porţi, seceri, ţăsăli pentru boi, fiare de plug, brăzdare, cuie (caiele), porţi, giurgiuvele din fier forjat şi alte produse din fier necesare pentru construirea de case, biserici, palate şi cetăţi, arme pentru luptă (topoare, lănci, săgeţi, săbii, scuturi, arbalete etc.). Această meserie nu este una uşoară. Îţi trebuie experienţă şi tehnică. La fel era şi în trecut. Pentru a porni un atelier de fierărie era nevoie, pe lângă scule, şi de o perioadă lungă de ucenicie. Majoritatea fierarilor au învăţat meseria de la taţii sau bunicii lor, deci este o meserie moștenită.

În Drăgăneşti-Olt au existat şi există fierării cu ateliere stabile şi cu ateliere ambulante, însă numărul lor este destul de restrâns: Diaconeasa Ion, Iulică Bănică, Constantin Ion, Fieraru Gheorghe, Constantin Gheorghe, Triţă Mihai, Marin Gheorghe Constantin şi Fieraru Gheorghe din Comani. Unii dintre aceşti fierari sunt şi potcovari pentru care e nevoie, de asemenea, de o specializare necesară atât pentru confecţionarea potcoavelor, a caielelor, dar şi pentru bătutul potcoavelor pe unghia calului.

Însă industrializarea a făcut ca fierarii să înceapă să nu mai practice această meserie şi, de aceea, transmiterea ei din tată în fiu a pornit spre dispariție. Tot mai mulţi fii de fierari se califică în meseriile de care societatea actuală are nevoie, iar pe cea de fierar o practică ocazional sau pentru a-şi îmbunătăți existenţa.

Familia, în rândul comunităţii de etnie rromă, reprezintă solidaritate, menţinerea şi păstrarea identităţii etnice. La baza întemeierii unei familii stă căsătoria.

Căsătoria se realizează prin înţelegerea celor două familii şi se legalizează la oficiul stării civile. Alianţa era făcută pe viaţă între cele două familii şi era foarte puternică. Înţelegerea era stabilită de comun acord de către părinţii copiilor pe când aceştia aveau 17-18 ani. Cele două familii se încuscreau numai dacă socrii (bărbaţii) erau dintre meseriaşii cei mai buni. La început ei erau prieteni foarte buni, se vizitau, îşi cunoşteau familiile unii celorlalţi, iar în momentul în care îşi dădeau seama că pot deveni cuscri, cădeau la o învoială, o înţelegere. Odată realizată această înţelegere, următorul pas era stabilirea unei date când socrul mare, însoţit de fiul său, mergea în casa viitoarei nore pentru a o lua acasă. Această procedură purta numele de „împeţit” sau „rachiu”. La acest eveniment, pe lângă părinţi şi tinerii care urmau să se căsătorească, participau şi cei în vârstă.

În momentul în care băiatul mergea în casa viitoarei soţii împreună cu părinţii săi, ei erau întâmpinaţi cu o găleată cu apă (simbol feminin) în care se găseau două ciocane (simbol masculin). Semnificaţia acestui gest era ca viitoarea căsnicie a tinerilor să fie bazată pe puritate (simbolul apei: puritate și feminitate) una durabilă şi rezistentă, precum este coada de ciocan atunci când este în apă (pentru că atunci când nu este în apă, coada ciocanului se slăbeşte şi cade).

Băiatul se duce în casa fetei cu o sticlă de ţuică legată la gât cu o fundă roşie. Din această sticlă părinţii băiatului îi toarnă fetei ţuică în palmă pentru a o bea băiatul, iar apoi şi părinţii fetei îi toarnă băiatului ţuică în palmă pentru a o bea fata. Acest procedeu constituie un jurământ al iubirii şi al credinţei unuia faţă de celălalt şi va duce la o căsătorie durabilă.

Cu ocazia întrunirii celor două familii se stabilea data nunţii, unde vor locui tinerii, zestrea fetei. În cazul în care fata provenea dintr-o familie de rromi fierari care nu aveau o situaţie financiară bună, singura zestre pe care se punea preţ era virginitatea fetei, iar dacă fata provenea dintr-o familie mai înstărită, ea primea o zestre ce consta în bunuri casnice (covoare, perne, lenjerii, plapume, străchini etc). Ziua întrunirii celor două familii era, de fapt, ziua în care fata mergea în casa soţului ei. În seara când cei doi tineri ajungeau acasă, în funcţie de virginitatea fetei, se juca „cămaşa”. Dacă fata era virgină mama fetei îi dădea cu cămaşa fetei pe la ochi mamei băiatului, semn ca să vadă bine că fata ei a fost virgină. În cazul în care fata nu era virgină, atunci ea era supusă unui jurământ cu mâinile pe nicovala tatălui ei prin care îşi asuma respectul şi loialitatea faţă de bărbatul ei. Dacă nu-şi respecta acest jurământ, tatăl acesteia nu mai putea să lucreze la nicovală, deci îşi pierdea şi el respectul şi autoritatea în comunitate. Acest ritual poate fi considerat unul reparatoriu față de devianța de la puritate.

În ziua nunţii tradiţia este asemănătoare celei româneşti: se face bradul, mireasa merge la udat însoţită de 2 flăcăi (unul din partea fetei, unul din partea băiatului), apoi are loc cununia religioasă la biserică, iar seara se desfăşoară masa festivă. Naşii tinerilor căsătoriţi sunt naşi din partea băiatului, transmişi din generaţie în generaţie.

Naşterea primului copil e motiv de mare bucurie în neamurile de rromi. Atunci când tinerii căsătoriţi află că urmează să aibă un copil, ei îi înştiinţează pe ceilalţi membri ai familiei. Femeia gravidă este protejată de membrii familiei, este absolvită de orice muncă ce presupune efort fizic major şi i se fac toate poftele pe care ea le are la mâncare. Naşterea propriu-zisă are loc la spital sub supravegherea persoanelor medicale specializate (pe vremuri acest lucru se putea realiza şi acasă, cu ajutorul unei moaşe). A treia zi de la naşterea copilului se sărbătoresc ursitorile. Se organizează o masă festivă cu moşii copilului. În acea seară moaşa trebuie să doarmă în casa bebeluşului şi trebuie să fie atentă la ceea ce visează în acea noapte, deoarece există credinţa că ea va visa viitorul copilului. De la venirea copilului acasă şi până va împlini 6 săptămâni moaşa va veni în fiecare zi să-l scalde, folosind apă sfinţită (cu care a mers la preot s-o sfinţească) şi punând în albia unde-l scaldă bani de metal, aur sau argint. În cele 6 săptămâni de lehuzie, mama n-are voie să plece din curte sau, dacă pleacă, să nu traverseze râuri şi să se întoarcă acasă până la asfinţitul soarelui. După ora 12 noaptea  nu are voie să mai intre nimeni în camera copilului, în afară de mamă.

Moartea – după moartea omului, se cheamă preotul pentru a-i citi de ieşirea sufletului. Sunt chemaţi oameni din vecini care participă la spălarea trupului celui mort. Aceşti oameni sunt plătiţi pentru munca lor. Apa mortului se aruncă undeva într-un colţ pe unde nu calcă nimeni pentru că se spune că dacă va călca cineva în ea îi amorţesc picioarele. Albia / vasul în care a fost apa cu care s-a spălat mortul se lasă cu gura în jos într-un loc din curte, iar, după ce se pleacă cu mortul, se întoarce.

Priveghiul mortului durează 3 zile, timp în care vin oameni, vorbesc, mănâncă gogoşi, beau vin şi-şi amintesc de momentele importante din viaţa celui care a decedat.

În ziua înmormântării vine preotul pentru a face slujba de veşnică pomenire şi, în jurul orei 12-13, se pleacă cu cortegiul funerar spre cimitir. După plecarea mortului din casă, o fată necăsătorită mătură camera în care a stat mortul timp de 3 zile, iar gunoiul îl strânge într-un sac în care se vor pune şi resturile de mâncare de la pomana mortului şi care se va arunca pe o apă curgătoare.

Înainte de a ajunge la cimitir, cortegiul funerar merge la biserică, unde preotul face o nouă slujbă pentru iertarea păcatelor celui decedat, pentru primirea sufletului pe lumea cealaltă, iar, la final, toţi cei care l-au cunoscut pe cel decedat îşi iau rămas bun de la el, după care preotul ţine o pildă credincioşilor prezenţi.

În momentul în care se îngroapă omul, se foloseşte o pânză pentru a introduce coşciugul în groapă, pânză ce va rămâne la gropari. Cei cunoscuţi aruncă cu bulgări de pământ peste coşciug pentru a nu visa urât sau pentru ca mortul să nu-i bântuie prin vise. Când oamenii se întorc de la cimitir şi ajung la casa celui decedat ei trebuie să se spele pe mâini şi să le dea de 3 ori peste cap, dar fără să şi le şteargă.

A treia zi se merge la tămâiat la mormânt şi se dă de pomană o găină neagră, peste mormânt. Timp de 6 săptămâni, o femeie va merge zilnic să tămâieze mormântul, iar cei din casă îi vor da de pomană, iar afară, într-un pahar / cană se pune apă, pentru că există credinţa că, în aceste 6 săptămâni, sufletul celui decedat este încă pe pământ şi se întoarce la casa sa. Doliul se ţine timp de un an de către membrii familiei sau 3/6 săptămâni de către cei cunoscuţi.

Există credinţa că, după 3 zile de la moarte, sufletul se ridică la ceruri sau merge în iad, în funcţie de faptele pe care omul le-a făcut de-a lungul vieţii. Despre oamenii care se nasc cu tichie pe cap se spune că sunt strigoi, iar după moarte ei vin şi îi bântuie pe cei dragi, chiar se zice că le mănâncă inima celor vii până la al 9-lea neam. De aceea, atunci când se ştie că un om este strigoi, când moare i se înfige o andrea în inimă sau un fus.

Sărbători calendaristice. În ceea ce priveşte complexele ritualice dezvoltate de cultura traditională rromă în relaţia cu reprezentările sacrului, acestea se traduc în sărbătorile calendarului tradiţional al rromilor. Acestea corespund, în mare parte, sărbătorilor din calendarul românesc, dar dezvoltă și o serie de elemente specifice, fie structuri cutumiare diferite, fie mutaţii de semnificaţie, fie preluarea şi susţinerea unor ritualuri originar nerrome, dar pierdute în spatiul culturii tradiţionale româneşti, fie dezvoltarea unor ritualuri complementare celor nerrome sau care răspund unor nevoi reparatorii ale acestora . Cu toate acestea, există şi structuri ritualice calendaristice proprii numai rromilor, care nu au corespondent în cultura de convieţuire (Joia Verde, Hârdelezi).

În dimineaţa de Ajun a Crăciunului, băieţii rromi pornesc colindatul foarte devreme, în jur de 4-5 dimineaţa, pentru a nu apuca vreo femeie să intre în casă în acea dimineaţă, înaintea unui bărbat, deoarece se zice că, dacă intră o femeie, vor avea parte numai de fete tot anul, sau se crede că, fiind considerată spurcată, dacă, în dimineaţa de Ajun a Crăciunului, intră în casă prima dată o femeie, atunci casa aceea va fi spurcată tot anul şi cei din casă vor avea numai ghinion / nenoroc – bibaxt.

În ziua de Anul Nou se face capra ţigănească, ritual performat de tinerii rromi necăsătoriţi: tinerii îmbracă un baţ în capră, cu ajutorul unor pânze colorate, a unui cap cioplit din lemn şi a altor podoabe şi îşi prezintă rolul mergând din casă în casă, prin comunitate. Capra merge, de obicei, pentru a ura şi a-şi prezenta rolul pe la casele unde se ştie că sunt fete mari, ceea ce demonstrează faptul că ritualul are scop premarital. Când capra ajunge la o fată nemăritată, după ce îşi prezintă rolul, unul dintre cavalerii caprei invită fata la dans, ea fiind pentru prima dată ieşită la acest dans. După terminarea dansului, fata îi dă cavalerului, drept rasplată, un colac şi vin. Cavalerul îl împarte şi celorlalţi actanţi.

La sărbatorile mari, mai ales la Anul Nou, rromii fierari obişnuiesc să pună într-o cameră, sub faţa de masă, bani, pentru ca noul an să fie bogat şi să le aducă bani, noroc şi sănătate. Orice fel de mâncare preparat de Crăciun este considerat ofrandă lui Dumnezeu, de aceea prima porţie se dă cuiva străin.

O tradiţie puternică la rromi este lăsatul de sec de brânză, când se obişnuieşte ca finii să meargă la naşi şi să petreacă, iar copiii să meargă la părinţi să le pupe mâna pentru a fi iertaţi de greşeli. În dimineaţa lăsatului de sec de brânză primul membru al familiei care se trezeşte, trebuie să adune din grădină paie sau fân pe care le aduce la gura sobei şi se roagă la Dumnezeu ca în noul an să fie recolta mai bogată, să se facă grânele şi să aibă noroc de păsări, iar apoi ia o bucăţică de brânză pe care o mânâncă pe un maldăr unde este bălegar, dar cu grijă să nu-i cadă frimituri pentru că altfel îl vor mânca furnicile tot anul.

Paştele este, pentru toate neamurile de rromi, singura sărbătoare din an pe care o celebrează viii şi morţii laolaltă: în noaptea de Paşte, femeile care au morţi care au murit fără lumină sau neîmpărtăşiţi pregătesc o compoziţie din vin, zahăr şi pâine într-un bol sau vas de sticlă şi le împart oamenilor cu lingura după ce au gustat din Sfintele Paşti; la întoarcerea de la biserică, rromii merg la cimitir pentru a duce lumină morţilor, cu care stau până dimineaţa. Aceasta pentru că este noaptea învierii morţilor şi a deschiderii cerurilor, noaptea în care îţi poţi vedea viitorul, poţi comunica cu spiritele morţilor. În timpul postului Paştelui, femeile fac curăţenie generală, dau cu var şi pregătesc cuptorul pentru a coace cozonacii. Pentru prima zi de Paşte, ele pregătesc în casă, undeva pe lângă o masă, o bucată de fier şi iarbă. Pe masă se pun o farfurie cu vin, nişte bani şi ouă roşii. Cel care merge la biserică, după ce se întoarce dimineaţa, aduce acasă o bucăţică de nafură. În prima zi de Paşte, dimineaţa, toată familia se trezeşte şi se spală pe faţă cu acel vin din farfurie, se unge pe faţă cu nafură şi cu ouăle şi, în acelaşi timp, toţi ţin piciorul pe fierul aşezat pe iarbă. Fierul protejează de spirite rele, iar iarba este un mod de comunicare cu stramoşii. După aceea, fiecare membru al familiei ia o bucăţică de nafură în gură şi fuge: cel care ajunge primul la poartă sau la uşă va fi iute, puternic şi vioi tot anul. Ritualul este o formă de ordalie.

În noaptea Învierii, în oraşul Drăgăneşti-Olt din judeţul Olt, femeile care au rude decedate nespovedite sau neîmpărtăşite, merg la biserică şi, după ce preotul sfârşeşte slujba Învierii Domnului, împart „grijanie” oamenilor care au gustat din Sfintele Paşti. Această „grijanie” este preparată în casă într-un bol sau borcan de vin şi constă într-un amestec de vin, zahăr şi pâine. Ea se împarte cu lingură de lemn (de obicei) sau de inox. Există astfel credinţă că şi cei aflaţi dincolo de moarte se pot bucura de Sfintele Paşti şi de Sfânta împărtăşanie.

În ceea ce priveşte neamurile de fierari, s-a constatat că ei îl venerează pe Sfântul Gheorghe. Cu această ocazie rromii fierari sacrifică un miel. Sacrificarea mielului are drept scop protejarea familiei de boli şi necazuri sau se realizează pentru însănătoşirea unui membru al familiei care este bolnav. Locul de desfăşurare al acestei „manifestaţii” este în pădure, loc unde, după sacrificarea mielului, se bea, se mănâncă şi se dansează.

Cei care nu cinstesc ziua de Sfântul Gheorghe sunt consideraţi neprotejaţi de către Dumnezeu, deoarece îşi uită şi îşi reneagă identitatea şi atunci se vor abate asupra familiilor lor toate relele şi necazurile.

Sfântul Gheorghe este cel care a salvat omenirea de intrigile Diavolului prin puterea sabiei sale, devenind astfel un erou al creştinităţii. El este considerat, de asemenea, un zeu al vegetaţiei, protector al naturii înverzite, al vitelor şi al oilor. De aceea, în dimineaţa zilei de Sfântul Gheorghe, capul familiei aşază la stâlpii porţilor şi ai caselor, la ferestre şi la uşi mânecătoare (o ramură verde de copac) pentru ca vitele şi ogoarele să fie protejate de forţele malefice.

Un lucru foarte important al acestei zile este faptul că rromii fierari trebuie să fie puri. Puritatea lor constă în abstinenţa atât de la mâncare, cât şi de la activități maritale, începând cu o săptămână înainte de înfăptuirea ritualului.

Sacrificarea mielului nu reprezintă numai o jertfă cu scop reparatoriu sau de vindecare a celor bolnavi, ci şi o ofrandă către Dumnezeu.

Comunităţile mici de rromi care trăiesc în Drăgăneşti-Olt sunt rromi din diferite neamuri (ursari, rudari, căldărari, cărămidari, fierari, lăutari) care convieţuiesc cu populaţia majoritară încă din anii cincizeci. Chiar dacă o parte din ei au fost asimilaţi de aceasta, cealaltă parte şi-a menţinut  limba, tradiţiile şi portul (căldărarii şi ursarii), dar şi-au pierdut meşteşugul. Unul dintre meşteşugurile rămase vii în comunităţile de rromi de aici este fierăritul.

Şi astăzi există fierari ce îşi întreţin familia din practicarea fierăritului, care reprezintă singura sursă de venit. Şi autorul prezentei lucrări este convins că Drăgăneşti-Olt nu este singurul loc din ţară unde se întâmplă acest lucru. Încă un motiv în plus să credem că fierăritul nu va cunoaşte sfârşit decât dacă n-ar mai exista viaţă pe pământ.

Ceea ce ne preocupă în prezent este care va fi cursul etniei rrome? În bine sau în rău se va schimba viaţa rromilor? Oare care va fi destinul lor? Acum are loc un proces de integrare a rromilor, de emancipare şi de educare a lor. Deci toate aceste lucruri le vor schimba stilul de viaţă tradiţional? Se vor asimila în totalitate?

FIERARU GHEORGHE

(sursa foto: ro.pinterest.com)

BIBLIOGRAFIE

Grigore, D., Petcuţ, P., Sanda, M., Istoria şi tradiţiile minorităţii rromani, Editura Sigma, Bucureşti, 2005.

Grigore, D., Sarău, G., Istorie şi tradiţii rrome, Organizaţia Salvaţi Copiii, Bucureşti, 2006.

Zorzoliu, T., Rromii din Drăgăneşti- Olt. Pagini de monografie, Muzeul Câmpiei Boianului, 2008.

 ***  Rromii în căutarea stimei de sine, Editura Vanemonde, Bucureşti, 2007.

 ***  Tradiţii ale rromilor din spaţiul românesc, Organizaţia Salvaţi Copiii, Bucureşti, 2004.

 ***  Studiu despre meşteşugurile rrome, ROMANO BUTIQ.