Select Page

Domnul Mihalache

Domnul Mihalache

 

Ajuns la 66 de ani, domnul Mihalache nu se mai grăbea. Uneori i se părea straniu că a micşorat „strocul” dar ca să ascundă explicaţia mai serioasă, adică să pună faptul pe seama înţelepciunii datorată vârstei, el afişa un optimism pe care nu-l percepeai drept forţat şi rostea cu un zâmbet larg: „Am tot timpul din lume, un nemuritor nu are motive de grabă!”
După ce bifase vestitele fixuri cu plantatul pomului, făcutul unui copil, construirii unei case şi scrierea unei cărţi, omul a privit în retrovizoare cu un ochi iar cu celălalt spre înainte.
– Ţara asta merită un viitor mai bun. Nu putem condamna clasa politică întrucât peste tot în lume politicienii sunt nişte escroci, dornici de îmbogăţire sau de a păstra ce au acumulat necinstit.
Cei care nu mai au răbdare să mintă şi să mimeze alegeri corecte şi alte chestii de spoială, dau lovituri de stat.
Până la urmă nu se mai cumpără voturi, ca prin 90-95, cu o găleată, o geacă şi doi mici sau cu o jumătate de miel, cum făcea primarul Paul Precup din Mogoşoaia.. E mai ieftin să abordezi ideologic problema şi să minţi tare.
Oamenii cred mult mai uşor minciunile pe care doresc să le audă şi, aşa cum zicea Hitler, „Cu cât e mai mare o minciună cu atât va fi crezută mai uşor!”
Dar de ce se lasă oamenii prostiţi cu atâta nonşalanţă? Cum de nu-şi pun întrebări?
Spre exemplu, ce ar putea să răspundă un avocat de succes, prin asta înţelegând un om cu câştiguri substanţiale, la întrebarea: ”De ce renunţi la un venit mare în favoarea unui salariu de parlamentar, inferior venitului tău?”
Chestia cu patriotismul şi cu dragul de popor nu cred că o mai înghite nimeni.
Într-o dimineaţă devreme, la cafeaua fumată în răcoarea grădinii, domnul Mihalache şi-a dat un răspuns despre care a crezut că este cheia acestor frământări: „Domnule, sunt prea mulţi analfabeţi, prea mulţi oameni fără minimă cunoaştere a lumii şi a legilor.”
Pasiunea dominantă a domnului Mihalache este pescuitul sportiv. Pe malul bălţilor, de la o vârstă foarte mică, a trecut prin timp, însoţit de tot felul de apelative: băi ţâcă, băi, ăla micu, puştiule, băi băiete, vărule sau băi frate. Totul se scălda pe ţărmurile normalului până în ziua când cineva i s-a adresat cu „nenea!” De atunci, ca într-o rostogolire, a trecut prin: unchiule, uncheşule, tataie, moşule.
Mereu a întâlnit pe malul bălţii din Mogoşoaia un copil care venea să ceară: un cârlig, doi metri de gută, nene, o râmă sau alte cele.
Acel copil a rămas acelaşi de când dădea la peşte alături de el, la aceeaşi vârstă.
Pe acel copil a început să-l iubească pentru că nimeni nu se gândea să practice bullyngul împotriva lui, adică să-l forţeze să meargă la şcoală, să-l oblige să se spele, să se pieptene, să-l dojenească ca să dea bună ziua.
– Domnule primar, ce facem domnule cu copiii ăştia mititei care nu merg la şcoală şi stau toată ziua pe gârlă? Vor rămâne analfabeţi.
– Asta nu e problemă de primar, asta e problema ministerului învăţământului.
– Domnule primar, dar e vorba de nişte copii care provin din familii fără carte, familii de ţigani. Dacă nu au carte nici nu putem spera la mai mult…
– Şi aşa am destule probleme. Să se ocupe O.N.G-urile de ei.
Domnul Mihalache a ieşit din primărie scuipând de silă.
„În toate ţările din Europa populaţia este în scădere, de- aia aduce Merkeleasa emigranţi, ca să-i integreze. Noi avem oamenii aici, oameni care pot fi integraţi şi care prin tradiţie fac copii mulţi. De ce să-mi vină asiatici, sau magrebieni, sau africani? Şi ţiganii noştri sunt ceva mai coloraţi dar măcar ăştia ştiu deja limba şi nu cer autonomii sau să fie ţigăneasca limbă oficială, că slavă Domnului sunt mai mulţi decât ungurii. Îi educăm şi avem populaţie românească gata.”
La baza pomului de pe şosea se aprinseseră ledurile alea stupide care colorau pomul noaptea în verde. A mai dat un scuipat pe proiector, de parcă acolo ar fi fost primarul şi a plecat spre casă…
A doua zi în zori a plecat spre malul lacului Mogoşoaia dar fără undiţe, ca să întâlnească unul dintre copiii despre care vorbise primarului.
– Ce faci, mă?
– Bine, nu aţi venit la peşte?
– Nu, am venit după tine.
– După mine? Da ce-am făcut?
– Nimic, mă, dar vreau să vorbim.
Cei doi s-au aşezat pe bordura apei cu picioarele spânzurând deasupra brădişului din care sclipeau ochii lucitori ai broaştelor care îi urmăreau.
– Tu ştii să scrii?
– Nu prea.
– În ce clasă eşti?
– Păi… nu mai merg la şcoală.
– În ce clasă erai?
– Într-a doua.
– Da acum câţi ani ai?
– Unşpe.
– Şi nu vrei să-nveţi să scrii şi să citeşti?
– Păi dacă nu merg la şcoală?!
– Nu vrei să te-nvăţ eu?
– Nu ştiu. Trebuie să mă gândesc.
După o scurtă pauză copilul a continuat:
– Vreau să-nvăţ ca să dau de carnet.
Domnul Mihalache i-a explicat cum să ajungă la el acasă a doua zi de dimineaţă.
– Sărutmâna, nene! Vin mâine.
Ajuns acasă, Mihalache, după ce a mâncat, a rugat-o pe Geta, soţia lui, să vină în grădină ca să stea de vorbă.
– Da, omule, ce s-a întâmplat?
– Aş vrea să învăţ un copil să scrie şi să citească.
– Vrei să-mi aduci toţi ţiganii în casă?
– Uiţi că şi eu sunt neam de ţigani? Cred că nu e suficient să pui un pom, să faci un copil, să scrii o carte şi să faci o casă. Cred că e la fel de important să alfabetizezi un om.
Geta l-a privit îndelung şi în ochii ei se întrevedea, parcă, o oarecare înţelegere.
– Toată viaţa ai făcut ce ai vrut tu. Şi dacă-ţi spun nu, tu tot îl aduci. Faci ce vrei, tu cu ţiganii tăi!
Mihalache s-a dus în piaţă şi a cumpărat caiete, pixuri şi un penar. A mai cumpărat o pereche de papucei din plastic, nişte pantaloni scurţi şi câteva tricouri pentru copil şi şi-a dat seama că nici nu ştie cum îl cheamă.
A doua zi de dimineaţă copilul era la poartă:
– Nenea Mihalacheee! Nenea Mihalacheee!
– Du-te mă că ţi-au venit ţiganii la poartă!
– Bine ai venit, copile! Intră şi spune-mi cum te cheamă!
– Mă cheamă Nup!
O undă de uluială a trecut pe chipul lui Mihalache…
– Cum, Nup? Ce nume e ăsta?
– Păi tata a vrut aşa, când a scăpat o dată de pârnaie. Ştii ce înseamnă? Că procurorul nu te bagă la beci.
Starea de emoţie din inima lui Mihalache se prelungea nepermis.
– Hai, mă! Intră odată!
S-au aşezat sub umbrarul din curte. Mihalache a adus o farfurie cu cireşe, le-a pus pe masă şi apoi l-a privit pe copilul murdar şi desculţ.
– De când n-ai mai făcut baie, mă?
– De săptămâna trecută că era gârla mică. Şi atunci abia am găsit un ochi în brădiş de m-am spălat.
– Hai, mă să faci o baie cu apă caldă!
L-a dus în baie, a pus duşul pe copil, l-a şamponat, l-a săpunit bine-bine, l-a clătit şi l-a şters.
I-a dat hăinuţele noi, l-a pieptănat şi a pus hainele lui la înmuiat într-un lighean cu detergent. Mihalache, privindu-l lung când mergea spre băncuţă şi-a spus în gând: „Și parcă nici nu mai e aşa negru, apoi poate am dat de alb!”
– Ia mă papucii în picioare, nu mai umbla desculţ!
Geta bombănea în surdină: „Va trebui să dezinfectez cada cu spirt şi să pun prosopul la fiert!”
Mihalache a roşit la gândul că Nup ar fi putut auzi şi înţelege ce spunea coana Geta.
Copilul venea zilnic, era isteţ şi silitor. Depăşise rapid chestia cu liniuţele şi alte chestii şi deja începuse să scrie corect cuvinte scurte.
– Măi, Nup, luni să nu vii că am treabă!
– Te-am supărat cu ceva, nenea?
– Nu, mă! Avem treabă la un notar, vindem un teren.
– Aveţi pământ de vânzare?
– Da, mă! După 10 de ani de procese am recuperat curtea în care s-a născut Geta.
Ziua de luni avea o încărcătură destul de mare de emoţie. Suma pe care urma să o încaseze era destul de mare iar Geta nu dorea viramente. Nu avea încredere şi dorea bani gheaţă.
– Cum încasezi banii, Getuţo, mergem glonţ la bancă şi depui banii. Păstrăm doar ce avem de plătit datorii, descoperiturile de card, CAR-ul, şi mai ştii tu ce datorii mai avem şi gata.
– Mai avem de făcut şi ceva reparaţii la casă, să punem jgheaburile rupte, să zugrăvim…
– Mai uşor cu cheltuiala! Alţi bani în afară de pensiii nu avem şi nici de îndatorat nu vreau să mă mai îndatorez că nu am cum să-i dau înapoi. Şi cu băncile astea… mi-e frică! Dacă dă faliment am rămas fără bani. Banii îi păstrez eu, acasă.
– Cum spui tu, că doar e moştenirea ta, nu?
Domnul Mihalache a continuat lecţiile cu Nup în timp ce coana Geta primea tot felul de echipe de meşteri dar în cele din urmă s-a decis!
– Asta este echipa, Mihalache! Băieţi curaţi, au lucrat pe afară… Hai, vino să discuţi de lucrare şi despre bani.
După aproape două luni de lecţii, Nup s-a dovedit a fi un elev bun şi isteţ.
Ostilitatea Getei se mai estompase şi la prânz le dădea la amândoi să mănânce în curte. Le dădea cărţile şi caietele la o parte şi punea faţa de masă apoi îi trimetea pe amândoi să se spele pe mâini.
Meşterii se grupaseră în două echipe şi lucrau şi jos şi la etaj. Uneori, Nup, când mai primea pauză, mai mergea pe la meşteri să se uite la ei.
Mihalache aranjase cu doamna directoare de la şcoală ca să facă cumva ca Nup să poată merge din nou la şcoală cu copiii de vârsta lui, în aceeaşi clasă.
– Domnule Mihalache, luni va veni o comisie şi Nup va fi examinat. Dacă va fi apreciat pozitiv va fi admis în clasa a cincea. Eu am vorbit cu băiatul şi văd că se descurcă bine. Ştie să scrie bine, să citească bine şi a învăţat şi materiile. Ştie şi elemente de geometrie, fracţii, rupe puţină engleză, la ştiinţele naturii este bun, la educaţie civică de asemenea. Nici la muzică şi mişcare nu stă rău. Să sperăm că vă va face mândru.
A doua zi, Nup i-a spus lui Mihalache că e joi şi că merge la nuntă cu familia.
– La ce nuntă mergeţi?
– Se mărită soră-mea, Amnistia. A dat-o tata după un băiat din Corneşti. Ăla are cai, căruţă, are casă şi maşină. A fost prin străinătate…
Ca un făcut, Geta a ieşit din casă şi i-a spus lui Mihalache:
– Omule, vezi că până miercuri nu vin meşterii. Mi-au cerut voie şi merg la o înmormântare aşa că le-am mai dat ceva bani. Nu te uita urât că am dat din banii care au rămas la mine nu din ăia care ai spus să-i punem în altă parte, pentru o boală, un necaz, ceva.
– Bine! Dar să ştii că nu m-am uitat urât.
Mihalache i-a arătat copilului un cuib de bufniţă din bradul de lângă garaj. Copilul a cerut voie să urce la etaj şi să se uite la pui de pe geam.
După vreo 20 de minute Nup a coborât cu privirea strălucitoare:
– Nene Mihalache, am văzut-o pe mă-sa cum le dădea de mâncare. Parcă era vultur. Şi să vezi puii cum căscau ciocurile…
Băiatul a plecat şi cei doi s-au aşezat la o bere în curte.
– Măi, omule, am cam terminat banii din pensii. Luni trebuie să dăm rata la CAR şi să mai cumpărăm câte ceva pentru iarnă, că plânge beciul.
– Bine, vorbim luni-marţi, că şi aşa suntem singuri, fără copil şi fără meşteri.
Duminică noaptea, Geta s-a trezit din somn, a luat lanterna şi a urcat la etaj, precipitat.
– Mihalacheee! Mihalache!
– Soţul, buimac, s-a trezit neştiind de unde este strigat.
– Da, m-am sculat, dar unde eşti?
– Vino mă, sus. Ne-au prădat hoţii. Ţiganul tău ne-a furat banii!
Coana Geta, cu lanterna în mână, stătea în genunchi în faţa unei valize vechi, plină cu vechituri.
– Aici ai pus tu banii?
– Păi ăia care au rămas la tine unde i-ai pus?
– I-am încuiat în lada cu arme şi cheile sunt înr-un cui, în bradul din mijloc.
– Hai la poliţie, acum!
– Mă, la poliţie nu-i nimeni la ora asta.
– Nu mă interesează! Dă telefoane şi să vină la post.
Domnul Mihalache a dat telefoane la poliţia Buftea, au fost anunţaţi poliţiştii din Mogoşoaia şi aceştia au telefonat că îi aşteaptă.
– Domnule comandant, bărbatul meu a adus acasă un pui de ţigan, unul Nup, şi acela ne-a furat banii.
– Doamnă, daţi o declaraţie completă cu nume prenume, fapte şi apoi vorbim.
– Domnule poliţist – a spus Mihalache – în casă au lucrat şi nişte meşteri. Am contract cu ei şi copii după buletinele lor. Şi ei ar fi putut să fie făptaşii.
– Tu, ca să-ţi aperi neamul, dai vina pe bieţii muncitori. Nu domnule, la sigur ţiganul a fost.
Poliţia a început cercetările. Un echipaj de poliţie a mers la Corneşti ca să interogheze familia băiatului. Noroc că nu au spart nunta dar tot s-a făcut atmosferă.
Între timp Nup trecuse examenul dar nu a mai venit.
Aproape de începerea anului şcolar poliţia i-a anunţat că făptaşii fuseseră prinşi dar din prejudiciu s-a recuperat o sumă infimă. Muncitorii aleşi de doamna Geta erau hoţii.
Mihai s-a abţinut să facă reproşuri doamnei spunându- şi: „A dat şi ea moartea în ţigani.”
Domnul Mihalache a plecat la pescuit şi a aruncat în apă trei undiţe dar, după un timp a scos una, a strâns-o, că avea cârligul prea mare.
Un grup de ţigănuşi se apropia vorbind cu voce tare. Unul dintre ei a băgat mâna în găleata cu peşte fără să ceară voie şi Mihalache l-a apostrofat cu vorbe mai aspre. După câteva secunde, Mihalache l-a zărit pe Nup, îmbrăcat cu hăinuţele de la el, alături de alt băiat, venind, ca şi primul grup, de la terenul de fotbal.
– Sărutmâna, nene Mihalache. Am luat examenul Mulţumesc.
Unul dintre copiii din primul grup a înşfăcat undiţa strânsă de pe mal şi a luat-o la fugă.
Mihalache a apreciat că dacă aleargă va fi greu să-l prindă pe copil şi, în plus de asta, celelalte undiţe rămâneau nesupravegheate, aşa că a renunţat.
– Măi, Nup, tu-l ştii pe ăla care mi-a furat băţul?
– Îl ştiu dar eu nu sunt sifon ca matale… Am plecat, sărutmâna!

VIOREL GONGU

(sursa foto: www.argumentpress.ro)

About The Author

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *