Noi nu eram cu nimic mai presus decât ei

Tuturor celor care,
potrivit stereotipurilor și statisticilor,
nu există. 

Minciunile. Minciunile împânzesc viața mea, ca firele de păianjen simțindu-se în largul lui într-o casă abandonată. De când mă știu, traiul meu a fost plin de minciuni. O tradiție de familie, într-un fel. Nici acum, trecută de prima tinerețe, nu pot să spun cu siguranță cine îmi sunt părinții; darămite bunicii, străbunicii, unchii, mătușile și tot soiul de alte rubedenii, numeroase și împrăștiate prin lume. Și nu, să nu credeți că am crescut într-o casă de copii sau nu știu ce loc pustiu și izolat. Am ajuns mare în mijlocul familiei, văzându-mi des și alte neamuri, jucându-mă cu ele sau, mai târziu, stând cu ele la povești. Făcând parte din familia mea și totodată aflându-mă mereu altundeva, în umbra propriei existențe, vagi și întunecate.

Am ajuns să-mi cunosc originile adevărate mai mult din documente, mărturiile istorice și testele genetice decât din cele auzite de la ai mei. Mama era de obicei guralivă, dar, precum mi-am dat seama apoi, visa și inventa mult. Tata, tăcut și neatent, concentrat în mare parte pe muncă, nu zicea mare lucru. Restul neamurilor se încurcau în amintiri mai ceva ca peștele prins în năvod. Minciunile. Îmi împânzeau viața de când mă știu și o fac și acum. Așa că nu prea înțeleg ce înseamnă adevărul. Nu mai cred în el.

Acele cuvinte, repetitive și ciudate, au apărut în viața mea mult prea devreme ca să-mi aduc aminte de ceva concret legat de ele. Țigan. Țigancă. Țigani. Țigănuși. De parcă era vorba de niște oameni în niciun caz cumsecade, oameni care aveau prea puțin și totodată își permiteau prea mult. Oameni periculoși, oameni imprevizibili, oameni liberi, cel puțin mai liberi ca noi, oamenii obișnuiți. Oameni străini. Aproape extratereștri. Sau așa îi vedeam eu, copilă fiind, exagerat de sensibilă, luând prea în serios orice cuvânt rostit de adulți?

Mama, mama era de vină. Se distanța identitar pe cât posibil de acele ființe, zise „țigani“: că-s murdari. Că-s gălăgioși. Că poartă mult aur, sclipici și se îmbracă „fără gust“ (eu nici în ziua de azi nu pricep ce anume înseamnă aia, „fără gust“ — poate, pentru că am cunoscut lumea, în mare parte, cu ajutorul unor enciclopedii și dicționare explicative, iar în această privință, ele nu mi-au fost de folos?) Că fură. Nouă niciun țigan nu ne furase nimic, niciodată — dar alții zic, chipurile, știu ei ceva.

Într-o zi, întorcându-mă acasă de la școală, m-am așezat pe o băncuță ca să beau un suc și să mă bucur de razele calde ale tânărului soare de martie. Nu departe, câteva fetițe alergau prin alei în joacă. Eu am admirat părul lor, lung, ondulat și negru, despletit și învolburat, nu ca al meu — de o culoare dubioasă, greu de numit, și mereu prins în coadă. Alături de fetițe, am observat și o femeie foarte tânără, frumoasă, îmbrăcată extravagant, chiar țipător, și cu multe bijuterii chinezești la gât, mâini și în urechi. Se părea că era mama lor. Pe o bancă mai îndepărtată, stătea o altă femeie, destul de tânără și ea, dar cu ținută mai sobră, și fuma o țigară. Le-am auzit pe fetițe strigând-o „buni“ și am rămas nedumerită: cum adică, este deja bunică?! Nu arăta deloc a una „tipică“, ca ale mele sau cele de la bloc pe care le cunoșteam, chit că, surprinzător, avea ceva în figură ce îmi aducea a bunica mea maternă. Dintr-o dată, am văzut că femeia are niște tatuaje pe mâini și m-am mirat de tot, chiar m-am speriat. Nu cred că dădusem peste vreo doamnă sau domnișoară cu tatuaje până atunci, nici măcar la televizor sau în reviste. Știam că mama mea ar fi spus, cu siguranță, că acele două femei sunt „o priveliște dezgustătoare“, că arată urât și nu au un pic de decență. Dar mama nu era cu mine acolo. Eram doar eu și o familie de țigani, trei generații de femei, ce păreau fericite și nemaipomenit de frumoase în naturalețea lor. Eu le priveam ca pe niște extraterestre, le admiram și, undeva în adâncul sufletului, le invidiam.

Noi nu eram cu nimic mai presus decât ei, țiganii: la fel de săraci, dar lipsiți de orice libertate. Ai mei, cu slujbele chinuitoare care nu prea le aduceau mijloace de trai, eu, cu școala al căreia scop îmi era necunoscut, la care nu învățam aproape nimic nou și cel mai adesea mă plictiseam, noi toți, ca neam — cu o sumedenie de reguli, obiceiuri și ritualuri, mai mult sau mai puțin absurde, menite să ne asigure un oarecare bun renume în societate…

Așa cugetam eu într-o altă zi, cu mult mai târziu, când eram în vizită la bunică, mama mamei. Tocmai aflasem de la ea un lucru ciudat, ieșit din comun, de-a dreptul revoltător. Bunica era foarte bătrână, obosită de viață, și cred că simțea deja că îi vine ceasul să plece pe lumea cealaltă… Mi-a spus, parcă în treacăt, că ea fusese născută într-o familie de țigani. Că este, de fapt, țigancă, că mama mea cu toți frații săi sunt și ei țigani, că noi toți, la urma urmei, suntem țigani, deoarece „sângele țigănesc nu piere, să știi“.

Mi-a povestit că își aduce aminte de zgomotul fierăriei, de mama și tatăl ei și mai mulți frați și surori, își amintește cum vorbeau cu toții într-o altă limbă, pe care o uitase aproape complet. „Devla, muro traio, te ha, dihta, laci riat“ — cuvinte și fraze ciudate se strecurau prin buzele bunicii, dar ea, darămite eu, nu le mai știa rostul. Într-o dimineață, pre-adolescentă fiind, bunica se trezise la orfelinat, singură și pierdută. Părinții și frații nu mai erau prin preajmă. A plâns câteva zile la rând: îi era dor de căsuța lor, mică și înghesuită, dar mereu plină de veselie și iubire, de mâinile calde ale mamei, de râsetele și strigătele fraților și surorilor ei. În ceva timp, fetiței i s-a spus că părinții săi muriseră, iar frații fuseseră trimiși în altă parte. Nu a mai dat niciodată de neamul ei. S-a făcut mare, s-a măritat cu bunicul meu, care era om obișnuit, nețigan, și de aici a început povestea familiei noastre — pesemne, a unei familii normale, în rând cu lumea.

Bunica mi-a mai spus că și tatăl meu ar avea ceva origini țigănești: îi cunoscuse demult și bine părinții și bunicii, pentru că stăteau cu toții în același cartier. Una dintre bunicile tatălui meu își petrecea zilele la piața orașului, vânzând diverse lucruri cioplite din lemn. Purta întotdeauna fuste lungi și era mai închisă la piele. Cu siguranță, nu putea fi altcineva decât țigancă.

Noi nu eram cu nimic mai presus decât ei, deoarece eram, de fapt, ei, dar nu eram ca ei…

Bunica mea a murit peste câteva luni. Nu am mai povestit niciodată cu nimeni altcineva din familie despre ce aflasem de la ea. Nu, totuși, o singură dată am încercat cu mama și sora ei, când stăteam toate trei la cafea. Mama a țipat la mine că vorbesc prostii, mătușa doar a râs. Mi-au zis atunci că bunica fusese senilă și naiba știe ce bâiguise. Eu, totuși, o credeam în continuare pe bunică. Nu avea cum să mă fi mințit.

Au urmat ani lungi de căutare. Arhive, cărți, articole, documente, scrisori. Un test genetic care mi-a confirmat cele spuse de bunică. Veneam dintr-o familie de țigani amestecați printr-o încurcătură ciudată cu țăranii localnici, buni români, mutați la oraș. Și acesta era adevărul care exista în viețile noastre indiferent de noi, indiferent de dacă îl știam sau nu.

Până la urmă, îmi spuneam eu, facem parte din aceeași specie, cu toții suntem oameni, de ce unora le place să se complice atât de mult în clase, categorii și etichete?

Mi-am primit biletul electronic spre New Delhi pe e-mail. Gata, într-o lună eliberez garsoniera închiriată, proprietara este deja la curent. Bagaje… Nu o să le am multe. Mi-am mai vândut din lucruri între timp, restul o să meargă la depozitare într-un beci uriaș al unei cunoștințe. Plecarea înseamnă plecare. Școlile mele „bune“ nu m-au ajutat nici să am o slujbă ca lumea în propria mea țară, nici să mă integrez în comunitatea propriilor concetățeni, nici măcar să duc un trai cât de cât decent. Culmea — nici pe părinții mei nu prea i-a ajutat modul acesta de viață, însă ei se pare că nu cred că poate fi altfel și nu vor să creadă. Bine că barem mă descurc binișor cu engleza, o să mă ajute în India la început. Vreți să spuneți că nu știu ce fac și încotro mă duc? Că nu mă așteaptă nimeni acolo? Ba știu, ba așteaptă. Dar pot să am și eu, până la urmă, secretele mele?

Simt că trebuie să mă întorc în patria strămoșilor mei, nu o poate face nimeni altcineva din neamul nostru. Sunt, probabil, singura care își iubește originile, care nu fuge de ele. Iar dacă ajung din minciunile copilăriei mele într-o altă minciună…

Nu mai contează. Adevărul vieții mele l-am găsit deja, chiar dacă nici acum nu prea înțeleg ce înseamnă adevărul și nu mai cred în el.

OLGUȚA COVACI