şi tot de acolo, ca o iederă, dragostea mea/ şi mersul nepăsător şi lăbărţat de haimana
bocancii domnului ciorogar
de copil, de mic copil
am hrănit cu ce aveam eu o arsură –
o mare arsură.
niciodată, stimaţi, niciodată n-am avut
încălţări pe măsură.
întotdeauna mai mari, întotdeauna mai grele.
-Lasă, băi, copile, zicea mama,
că o să creşti şi-ţi vor rămâne mici
şi ce-o să mai faci cu ele?!
-Uite, ce greu se face banu….
lasă, să-ţi fie bune şi la anu.
mergeam cu ele la fotbal,
mergeam cu ele la şcoală,
mergeam cu ele la sapă –
treceam prin foc, prin zăpadă şi apă,
făceam de toate cele
cu ele…
şi încălţările mi-erau mari şi încălţările mi-erau grele
şi se stâlceau şi se rupeau şi eu aşteptam
cu sufletul înalt,
cu ochii daţi roată, cu gura căscată
aşteptam, aşteptam să cresc,
să cresc până la stele,
dar eu n-am crescut niciodată,
dumnezeii mamii mele!
şi încălţările mi-erau mari şi încălţările mi-erau grele…
şi acolo, stimaţi, acolo,
în spaţiul ăla dintre degetul mare al piciorului
şi vârful bocancului,
acolo am dezvoltat un fel de stimă
faţă de oamenii mari.
şi tot de acolo, ca o iederă, dragostea mea
şi mersul nepăsător şi lăbărţat de haimana.
VASILE CIOROGAR
(sursa foto: www.proalpin.ro)
