Opre, rromalen! – despre identitate prin artă

Cineva m-a întrebat odată ce cred despre globalizare. Despre această tendinţă de unificare a instituţiilor, a politicilor. I-am răspuns că îmi convine ca cineva să-mi acorde şi mie un petec de umbrelă, atunci când plouă torenţial, dar asta nu înseamnă că, beneficiind de această potecţie, îmi schimb reperele interioare, propriile valori.

Probabil o unificare culturală nu va fi posibilă niciodată. Cred cu tărie că resorturile identităţii, apartenenţa la o cultură sunt infinit mai puternice decât nişte nevoi materiale, vremelnice, dar care nu pot şi trebuie ca niciodată să nu poată înrobi inima. Suntem diferiţi, chiar dacă împreună. M-am întrebat ce anume particularizează un grup faţă de altul: felul cum sunt îmbrăcaţi, limba vorbită, istoria lor, obiceiurile, tradiţiile, felul în care se integrează în realitatea prezentă? Sau altceva? Ce face diferenţa mai relevant şi mai profund? Îmbrăcămintea poate fi purtată, reprodusă, limba se poate învăţa, tradiţiile se pot imita. Dar subtilităţile sufleteşti, felul de manifestare artistică – prilej de revelare a sensibilităţilor prin ceea ce scriu reprezentanţi ai unei etnii, prin cântec, dans, prin orice formă de artă – asta mi se pare a fi un lucru individual, inconfundabil. Cele mai multe popoare sunt identificate prin felul lor de a cânta, prin scrieri, prin dansuri, ori prin alte etaje artistice care subliniază o anumită unicitate. Cred că este forma cea mai rafinată de ajunge la esenţe, de a „mirosi” o cultură.

La ce foloseşte individualizarea culturii? Există o competiţie? – se pot întreba unii. Este o cultură mai bună ca alta? Cu siguranţă că nu. Însă fixarea clară pe un tablou universal subliniază existenţa şi tăria unei culturi, individualizarea ei, ceea ce impune respect şi naşte sentimentul de mândrie care ne face mai buni. Cuvântul „cultură” provine din latinescul colere, care înseamnă „a avea grijă, a cultiva”. Cicero a introdus conceptul de „cultura animi” – o metaforă folosită pentru a face referire la dezvoltarea unui suflet filozofic. Acest concept demonstrează depăşirea de către oameni a barbarismului, devenind un popor în adevăratul sens al cuvântului. Cu toţii aparţinem unei culturi. Aceasta este factorul principal de socializare care reglementează diverse sfere ale interacţiunii între oameni, desemnează grupul, etnia respectivă. Prin definiţie, cultura este o sumă de valori, iar valorile pot fi descoperite – iată, prin reprezentări artistice, prin evadări ale emoţiilor din suflet.

Privită strict sociologic, noţiunea de cultură realizează un tablou, în care fiecare grup se încadrează. Mi s-a părut interesant studiul realizat de psihologul olandez Geert Hofstede, de la care ne-a rămas o cercetare în domeniul interculturalităţii. Omul de ştiinţă şi-a pus întrebarea: Ce anume aseamănă şi diferenţiază popoarele, ce anume le identifică? Care sunt criteriile după s-ar putea face a astfel de analiză? În urma muncii de cercetare a culturilor naţionale, psihologul olandez, care a făcut şi studii de inginerie, a nominalizat 6 criterii generale care aseamănă/diferenţiază cultura popoarelor: colectivism vs individualism, apropierea de putere vs distanţa faţă de putere, masculinitate vs feminitate, evitarea incertidudinii vs acceptarea incertitudinii, orientarea pe termen lung vs orientarea pe termen scurt şi indulgenţă vs restricţionare. Noi cum suntem? Sigur, acesta este un model ştiinţific, nu este singurul posibil, dar explică unele lucruri petrecute în istorie, dezvăluie diferite mentalităţi, în raport cu care se fac politici sociale, abordări socio-economice, şi aşa mai departe.

Revenind la reprezentările artistice ale unui grup cultural, cred că ele sunt suficient de relevante pentru că oferă informaţii în alt plan, aflate dincolo de faţada de protecţie faţă de valurile vieţii de zi cu zi. Dacă aparţii unei etnii, dar îţi iei pe tine haine şi comportamente studiate, care să acopere acest lucru şi să te facă să te integrezi într-un anume grup, vei fi întotdeauna trădat de stimulente artistice ale etniei cu care vei rezona fără să vrei. Cred că este un mecanism incontrolabil, cu care nu ai cum să lupţi. Iar asta arată că oricâte schimbări putem să facem în viaţă, rămânem ceea ce suntem, ceea ce am fost şi vom fi.

Particularizând, în cazul meu, când eram copil nu ştiam despre identitatea rromă, avută prin filiaţia paternă. Crescut într-un mediu în care era destul rasism şi intoleranţă faţă de ţigani, dar nu numai, eu am ignorat mereu aceste abordări, riscând uneori să fiu exclus din cauza nealinierii. Revelaţia descoperirii mai târziu a apartenenţei culturale a venit să explice unele străfulgerări artistice din trecut, să particularizeze sensibilităţi şi vibraţii care astfel au căpătat sens. Îmi amintesc de primele mele contacte cu muzica. Deşi la noi în casă nu se asculta muzică în mod special, ambii părinţi având un program foarte încărcat, eu, totuşi, auzind corzile unei chitare într-o seară, am tresărit. Cred că aveam 14 sau 15 ani. De atunci, s-a produs un declic în felul meu de a percepe muzica, încercând din răsputeri să aflu tainele acelui instrument. Mai târziu, când am plecat în armată, abia atunci m-am împrietenit definitiv cu chitara. Interesant este – dacă tot vorbeam de revelaţii, că existau câţiva chitarişti foarte buni între cei 90 care eram militari cu termen redus. Cred că vreo 5 sau 6. Dintre ei, unul singur cânta piese aduse din cultura ţigănească, vestitele piese pline de patos, de ritm, de melodie lină, care îmi mergeau atât de facil la inimă. Îi ascultam pe toţi duminica, sau în unele seri, când încercam să ne facem zilele mai bune. Unii cântau pop, alţii rock sau folk, dar eram înrobit de ce făcea cel care avea să-mi devină naş de cununie câţiva ani mai târziu. De la el am învăţat în acele câteva luni majoritatea pieselor de petrecere sau de jale din cultura romă.

După mult timp am aflat că era şi el de etnie romă, dar când eu însumi am realizat propria apartenenţă, am făcut legătura cu chemarea sângelui de atunci! În timp, în anii de facultate dar şi mult după aceea, beneficiind de tot ce învăţasem de la el, cântam la diferite petreceri. Invariabil, cel mai mare succes îl aveam cu piese din zona pe care mulţi o numesc „muzică ţigănească”, pentru că aici mă implicam la maximum, mă transpuneam, făcându-i pe mulţi să mă privească ciudat…. Sunt teme muzicale vechi, sunt şi influenţe folclorice, în fond muzica este un limbaj universal. Sigur – n-am fost niciodată un muzician de performanţă, urechea muzicală nu poate suplini vocea, care este cel mult modestă, dar ceea ce a existat întotdeauna a fost trăirea, emoţia, pasiunea. La capitolul revelaţii am adăugat şi faptul că la aceste petreceri veşnic eram „ironizat”, dar asta nu m-a deranjat niciodată, spunându-mi-se că prea cânt muzică ţigănească atât de dramatic, ce… eu sunt ţigan? Mai târziu am înţeles.

De aceea cred că identitatea profundă este legitimată prin rezonarea cu fiorurile şi resorturile sufleteşti. Acel „Gelem, gelem”, nu are cum să nu te zdruncine dacă îţi curge în vene sânge rom! Piesa – declarată imn internaţional al romilor – vorbeşte despre suferinţele îndurate de-a lungul timpului de romi, dar şi linia melodică, atribuită pe rând unor compozitori din popor din Bulgaria, România sau Serbia, reuşeşte în bună măsură să-ţi atingă sufletul, dacă ai conexiune cu acea simţire.

Dincolo de unele gândiri rigide, de studii mai mult sau mai puţin ştiinţifice este sufletul nostru, care poate fi atins cu o lacrimă şi care ne arată, fără puterea de a ne a împotrivi, cine şi ce suntem. Luminaţi spiritul, bucuraţi-l şi râdeţi la semenii voştri! Ca să înţelegem cine suntem, iată la final ultima strofă din „Gelem gelem”, în limbile romani şi română. Versurile sunt atribuite lui Jarko Jovanovic și medicului germano-elvețian Jan Cibula. În anul 1990, Congresul Mondial al Rromilor de la Varșovia a publicat versurile oficiale ale acestui imn.

Opre roma, isi vaht akana,
Aide mantza sa lumiake roma!
O kalo mui ta e kale iakha
Kamaua len sar e kale drakha.
A Romale, A Chavale!

Sus, romilor, este timpul vostru,
Haideți cu mine, rromi din întreaga lume!
Gura cea neagră și ochii cei negri,
Îi voi iubi precum strugurii cei negri.
Of romilor, of flăcăilor!

TUDOR-CRISTIAN GONGU

(sursa foto: www.artmajeur.com)