Goroneanu

 

Neculai Goroneanu este de fel din satul Goruni (Goruni se spune oficial, oamenii pronunță însă Goroni). Familia lor stă de mai multe generații într-o casă izolată pe deal, sub poala pădurii, între fânețe (avem și noi o fâneață acolo; înainte bunicii mei dinspre mamă avuseseră acolo livadă și vie, dar venirea colhozului a dus la distrugerea lor). Cum de au ajuns aici – nu știu. Goronenii sunt primii locuitori ai satului Goruni. Când se ducea la crâșmă și se îmbăta, Goroneanu cel bătrân, străbunicul lui Neculai, le striga cu ifos celor din crâșmă:

– Băăăi, voi ce căutați în sat la mine?

Domnul învățător Angheluță, care a scris o monografie a satului bazată pe documente de arhivă, îmi spunea că, într-adevăr, țiganii (și Goronenii sunt țigani, am uitat să vă spun) au fost primii locuitori ai satului. Boierii, care stăpâneau locurile de pe aici au plantat viță-de-vie și livezi și au adus sălașuri de țigani ca să le lucreze. Românii au venit de pe cine știe unde după aceea. Așa că bătrânul Goroneanu va fi având oarecum dreptate.

Bunicul lui Neculai era român, numai bunica era țigancă. Astfel de căsătorii mixte au mai fost în Goruni, ca să nu mai vorbim de boiernașii localnici, care făceau copii cu slujnicuțele țigănci, asta cu știrea și îngăduința cucoanelor. Căci ele știau, fără să-l citească pe Freud: Boierul trebuia să se mai defuleze o leacă cu măscările și chirăielile țigăncilor din momentele acelea, știți domniile voastre care. Deh! „așea era pă vremea ceea”. Din mixtura asta au ieșit mulți din goronenii de azi, oricât ar vrea să nu recunoască rrromânii verzi aborigeni.

Bunicul român și bunica țigancă au avut trei copii: pe Gheorghe, tatăl lui Neculai, pe Maria și pe Paraschiva, numită de tot satul Pachița, o sărită de pe fix. Pachița a ajuns un fel de cerșetoarea oficială a satului – că satul nu e sat, dacă nu are cerșetor. Când eram copii ne țineam alai după ea… dar am să povestesc altă dată. Maria însă era zdravănă la cap, umbla mai toată vara la piață cu „marfă” și fuma ca un turc. Din cauza asta avea un glas gros ca de sirenă de vapor. Venea la tata și îi cerea țigări. Tata, care fuma două pachete de mărășești pe zi, îi dădea fără multe vorbe, ca de la fumător la fumător. Gheorghe a lucrat toată viața cu boii, în ritmul acela încet, molcom al boilor, care, mi se pare, este ritmul societății tradiționale țărănești: „Ho! că nu dau tătarii”. Imediat după ’90, când s-a împărțit averea CAP-ului, Gheorghe mă întreba cu îngrijorare ce o să se facă cu boul colectivei, pe care el îl avea în grijă. Îi era teamă că o să-i ia boul. Îl asiguram că nimeni n-are grijă de asta și n-o să vină să-i ia boul. În copilăria mea morții se duceau la groapă cu un bou legat la sanie. Trăgea boul sania în plină vară, prin colbul de câteva degete. Ca-n evul mediu! Dar de prin anii ’70 ai secolului trecut oamenii au început să-și facă cavouri și să ducă mortul cu mașina. Nimeni nu mai avea nevoie de boul lui Gheorghe, ultimul bou din sat. Vorbesc de bou ca animal. În fine, au murit și Gheorghe, și boul lui.

Neculai e un tip pașnic cu niște ochi blânzi, de berbec care așteaptă cu docilitate să fie sacrificat, fără să știe ce i se va întâmpla. Însă în primul rând îți sare în ochi burta lui Neculai – mare, imensă! Când îl văd trecând pe drum, oamenii zic: „Uite, trece burta lui Neculai.” Oamenii, în special copiii, se uită la burta asta ca la o minune, ca la un mausoleu. Îl întreabă câte unul:

Ce ai în burta ceea, măi Neculai?

Dar Neculai are răspunsul gata pregătit:

– Căcat, măi, ce să am? și le închidea gura la toți. Numai învățătorul Țurcanu a venit de hac acestui răspuns cu „căcatul”:

– Daaa?! Și pe unde l-ai băgat?

Unii ziceau că nu-i a bună cu burta asta, îl mănâncă racul, cancerul adică. Dar au trecut anii și burta lui Neculai a continuat să apară când ici, când colo. Mai întâi a mers ani buni la combinatul de porci, până când ne-am câștigat libertatea să protestăm, iar alții să fure. S-a dus dracului combinatul. Așa că burta lui Neculai ba se ivește pe la vilele astea noi aflate în construcție, ba apare la biserică, unde s-a mai construit nu știu ce, ba în „satul nou” de pe deal, cum zic mehenghii, unde se mai ridică un cavou; trebuie și cineva să învârtă mortarul și să împingă la roabă, nu? Ba trece cu bureți, pe care-i vinde femeilor cam fără să se târguiască; oricum, vorba lui moale și privirea de berbec înjunghiat îl fac victimă sigură a aprigelor femei, care știu să strângă bănuțul cu zece noduri. Ba trece cu pere, cu tot felul de buruieni, pe care le vinde în cartier, așezând toate pe jos, pe o basma străveche, verde, albită de-atâta purtat; că așa vând oamenii la noi, cât o să-i mai lase – ca-n Uganda sau Timbuktu. Ba uite-l cu o căldare plină cu coarne: mari cât niște măsline, roșu închis la culoare, îți trezesc pofta numaidecât.

– Un’ te duci, Neculai?

– Ce să facă țiganul? zice Neculai dându-mi un pumn de coarne din căldare. Culege coarne și se duce să le vândă. Că doar cornul e copacul țiganului.

– De ce cornul e copacul țiganului?

-Păi, când Dumnezeu o făcut copacii, l-o pus pe țigan să-și aleagă un copac. Și el o ales cornul, care primăvara înflorește primul. S-o lăcomit carevasăzică. Numa’ că înflorește primul, da’ coarnele se coc ultimele. Așa că s-o fentat țiganul.

Bănuiesc că sub privirea asta fixă, de berbec, trebuie să fie vreun zâmbet, dar nu se observă.

– Și unde le duci? În cartier?

– Nuuu! Pe astea le duce țiganul în oraș, la cucoane, să facă dulcețuri.

Cunosc obiceiul curios al lui Neculai de a vorbi la persoana a treia despre sine și de a se autodenumi mereu țigan. Îl întrebi de ce nu s-a dus la Primărie după ajutoare:

– Una-i vrutul și alta pututul. Era bolnav țiganul.

Îl vezi venind de la lucru plin de var:

– Așa suntem noi, țiganii – murdari.

Într-o zi l-am văzut într-o curte cu mâinile pline de sânge. Tocmai tăiase capetele la niște găini, care săreau spasmodic în jur, bătând din aripi, până ce aruncau din gâtul jupuit oribil, ca un deget roșu, țâșnituri de sânge. Cu cuțitul în mână, Neculai zâmbea vinovat.

– Ce faci Neculai aici?

– Doamna îi tare miloasă. Țiganul taie găini.

Iar o dată la crâșmă îi spune patronului legănându-și burta din care se aude un ghiorțăit prelung și adânc, ca atunci când scoți năvodul cu crăpcean dintr-o bulboană:
– Băi, Liviu, pune-mi o sută de votcă!
– Stai, măi, că eu-s la rând, zice unul. De fapt, nu erau decât ei doi la tejghea.

Dar Neculai:
– Păi tu nu știi că țiganii nu stau la rând?

Îi fac semn și Neculai se așează la masa mea greoi, într-o rână, ca Titanicul căzut pe o parte. Din burtă se aude un șuvoit, care umple cala de apă, pe urmă sala mașinilor, puntea întâia, puntea a doua… Dați drumul la bărcile de salvare! Dați drumul la bărcile de salvare! Candelabrele de cristal se clatină printre mațele lui Neculai, iar DiCaprio și gagica lui mor îmbrățișați, cuprinși de vâltoare.

– Ce mai faci, Neculai?

– Bine. Am fost să dau sânge.

– Pe biștari?

– Pe.

Neculai dă votca peste cap. Din butia de pântece se aud niște ghiorțăieli de parcă se deschid niște ecluze.

– Dom’ Radu, că tot voiam să te întreb. Vasăzică eu-s țigan, iar mata sau altul e român, da?

– Da.

-Buuun! Vasăzică eu dau sânge. Sângele ista e folosit de români, da?

– Da.

– Vasăzică sângele de țigan îi bun și pentru români. Atuncea de ce-mi zic mie țigan? Dacă sângele meu e bun pentru toți, înseamnă că și eu îs om, nu?

– Da.

Pe urmă Neculai nu mai zice nimic. Se uită cu ochii lui blânzi, de berbec înjunghiat, la automatul de cafea. Se uită îndelung, dar fără să-l vadă. În blândețea și-n modul ăsta sucit de-a vorbi simt o revoltă tăcută, mocnită.

RADU PĂRPĂUȚĂ

(sursa foto: iamachild.wordpress.com)