,,Din păcate, eu nu știu rromani și nu sunt demn să mă chem rrom…”

Interviu acordat de Mircea Lăcătuș lui Daniel-Samuel Petrilă, în 2016* 

D.P.: Spuneți-mi câteva vorbe despre dumneavoastră – unde v-ați născut, cu ce vă ocupați în prezent…

M.L.: Sunt pietrar în sensul de sculptor, cum Luchian era „zugrav”. După tată, sunt Lakatos (mă rog, Lăcătuş, după 1918). Avem și Varga în neam. După mama, Kanalus (Lingurar), dar ei făceau cărămidă (Teglaș). M-am născut la Gherla, în 1962. Am absolvit Liceul de Artă din Arad (1981), Academia de Arte din București (Nicolae Grigorescu, 1985-1989), clasa profesorului Vladimir Predescu.

D.P.: Știu că ați publicat un volum de poezie… Ce puteți să-mi spuneți despre el?

M.L.: La Viena am publicat volumul bilingv ,construiam o cetate în jurul părinților mei [rund um meine eltern eine burg], distins cu Premiul Editurii Exil, în 2009, și Premiul pentru Poezie al Ministerului Culturii austriece, în 2010.

D.P.: De ce la Viena și nu în România?

M.L.: Pentru că primul meu exil a fost la Viena, din 1990 până în 2012, iar al doilea exil în America – liber profesionist și profesor universitar cu ora. La primul exil, Iliescu a chemat minerii peste noi, însă al doilea exil a fost voluntar. La noi exilul e permanent… și ancestral!

D.P.: Când ați compus prima poezie?

M.L.: În clasa a opta am scris prima poezie, pe la 13 ani. Nu o scrisesem vreunei fete, eram îndrăgostit deja de poezie! Și eram minulescian pe-atunci! I-am arătat-o profesorului de română pe care-l chema Bâr, a țipat și mi-a spus să nu mai vin la el cu poeziile lui Minulescu. Eu am fost foarte dezamăgit. Semăna cu Minulescu, dar nu era Minulescu. Eram sub influența profesorului, iar după acest incident n-am mai arătat nimănui ce scriam. Când am plecat în armată am ars tot ce am scris.

D.P.: Vorbiți limba rromani?

M.L.: Mama și tata nu ne-au învățat limba, au vrut să ne scoată din țigănime. Rău au făcut! Părinții mei au greșit că nu m-au învățat limba rromani… și nici eu n-am avut mare interes în tinerețe. Vorbeau doar între ei, cu noi vorbeau românește. Eu înțeleg mult rromani, dar nu pot purta din păcate un dialog. Irinuca, fiica mea, învață acum singură. Consider că e o crimă să nu-ți înveți copilul o limbă pe care o știi! Din păcate, eu nu știu rromani și nu sunt demn să mă chem rrom…

D.P.: Ce puteți să-mi spuneți despre Mineriada din 1990? Vă mai amintiți ce s-a întâmplat atunci?

M.L.: Eu eram țărănist și lucram la ziarul „Dreptatea”. Eram la început câțiva în redacție. Toți se temeau să vină să lucreze la „Dreptatea”. Pe măsură ce au venit filologi în echipă, eu am început să-mi văd de sculptura mea. Știam că nu vreau să devin jurnalist. Am lucrat acolo numai pentru că nu aveau alții curajul s-o facă. Eu le-am ajutat pe Gilda Lazăr și pe Dora Mezdrea să vină la„Dreptatea”. După Mineriadă am plecat, n-am spus nimănui că plec.

Am fost acolo în București, în Piața Rosetti. Sediul partidului era peste drum de blocul în care locuiam. M-am trezit pe la șase dimineața și am văzut minerii de la fereastră. Stăteam la etajul 1. La început nu i-am recunoscut, erau mii. Am crezut că e armata, apoi am văzut că au căști și lămpi de miner.

În lumina aceea salopetele lor păreau niște uniforme maronii. Am stat ascuns după perdele și priveam dezastrul de afară… cum distrugeau sediul, cum aruncau pe ferestre tot ce găseau, cum băteau oamenii pe stradă, trecători nevinovați. Și a venit un doctor de la etajul șase și m-a avertizat că administratorul care era pensionar, fost ofițer, simpatizant FSN, vrea să mă dea pe mâna minerilor. Știa că sunt din partidul lui Coposu, pe care-l ura din toți rărunchii. Așa că am fost nevoit să părăsesc apartamentul și am ieșit în marea de mineri care băteau civili numai să nu intre peste mine ca o la o țintă sigură. Înainte de aia l-am sunat pe unchiul soției mele, ea fiind la bunica la țară, din fericire, cu Irinuca – prunca -, să vină să mă ia din București. Mi-a spus să vin pe Batiștei, că el nu are cum să ajungă acolo cu mașina, așa că am trecut printre mineri, am mimat că nu mi-e frică, dar mă așteptam din clipă în clipă să sară pe mine, mai ales că rromii erau victime sigure, și am trecut printre ei ca omul invizibil! În fața Teatrului Național era o namilă de miner care se odihnea, avea o ghioagă lângă el. S-a uitat la mine în ochi și eu nu mi-am luat privirea de la el, iar apoi el mi-a zâmbit puțin încurcat. Mi-am dat seama târziu că toți mă confundau cu un arab și ei căpătaseră ordine stricte să nu se lege de străini. Și așa, în timp ce treceam printre mineri, mi-am șoptit în barbă: Eu nu mai stau în țara lui Iliescu! Peste drum, Marian Munteanu era bătut soră cu moartea. Am ajuns la mașină și am plecat spre munte. Dumnezeu m-a ajutat!

Sfârșitul primei părți…

DANIEL-SAMUEL PETRILĂ

(sursa foto: din arhiva personală a lui Mircea Lăcătuș)

___

*Interviu publicat, inițial, în Nr. 705/ 17.09.2017 al Revistei online Literatura de azi