Timpul încremenise odată cu ei

Concursul internațional de creație literară și traduceri „Bronislawa Wajs” (ediția a III-a, 2020).

Cumpăna fierarului

            – Să ştii că are un înger deasupra capului!…

            – Iar începi cu d-alde astea? E norocos şi basta! Ori o căzut într-o hazná, ori o mâncat rahat pe când era mic! Altă explicaţie nu-i!…

            Discuţiile de acest fel durau aproape până dimineaţă şi stârneau multă pasiune în Crâşma din Mihăieşti. Se repetau aproape identic atunci când venea vorba de Ionuţ, fierarul cel tânăr din sat. Pesemne că se născuse sub o stea norocoasă pentru că, deşi era în floarea vârstei, trăise câteva peripeţii de-a dreptul halucinante, în care tânărul se dovedise că are un noroc chior.

            Oamenii din zona rurală se cunosc de când se ştiu. S-au născut în acelaşi sat, au muncit o viaţă între aceleaşi graniţe şi îşi pregătesc obştescul sfârşit tot pe aceleaşi meleaguri. Universul omului de la ţară nu-i neapărat unul limitat, ci mai degrabă unul concentrat la relaţiile de convieţuire din acelaşi areal. Se iubesc şi se urăsc, se ceartă şi se împacă. Trăiesc pasiuni pe care şi le împart cu dărnicie. Nimeni nu poate face un pas fără ca restul satului să nu ştie. Universul satului Mihăieşti este precum o oază într-un deşert, deschis tuturor celor ce convieţuiesc în ea şi arid pentru cei din afară.

            Crâşma este un punct central într-un asemenea univers, unul rezervat bărbaţilor. Mai este şi Şanţul sau Gardul în care personajul feminin are prioritate. Oricare ar fi, principalul rol al unui astfel de punct este informarea concetăţenilor. Aici se dezbat principalele probleme ale zilei, se aduc ştiri şi se propun soluţii pentru viitorul apropiat, fie în plan personal, fie în plan colectiv. Evident că nu toate sunt puse în aplicare, dar important este angajamentul, spiritul vizionar, întreprinzător şi bunele intenţii spuse pe cel mai ferm ton declarativ. Totul ţine până a doua sau a treia zi când absolut totul se reia cam din acelaşi punct.

            Ar fi nedrept să spun că Universul satului Mihăieşti este unul ciclic, ce se desfăşoară într-o buclă infinită asemenea unui perpetuum mobile. Nu! Universul satului Mihăieşti evoluează aşa cum evoluează fiecare sat din România: este în ton cu moda, cu noile cuceriri tehnologice, cu noile fiţe de pe la centru, cu politica şi politicienii, cu vendeta şi ce se mai dă pe la televizor. Au telefon din acela deştept, televiziune prin cablu şi internet, au o maşină second-hand în curte, au parcurs câteva mall-uri la viaţa lor şi chiar au câştigat ceva bănuţi prin străinătate, aşa că cetăţeanul din Mihăieşti nu este nici pe departe unul rupt de lume. El ştie tot ce se petrece pe Glob, iar dacă i-a scăpat o secundă, un gram, o centimă dintr-o ştire, are şansa nemaipomenită se a se replia folosind cel mai bun Centru de Informare Rural: crâşma. Uneori şi femeile apelează la această metodă imbatabilă, şi cum curiozitatea feminină este aproape patologică, se întâmplă ca în ultima vreme să fie tocmai ele cele ce închid Centrul… Nu! Nu, ele nu închid Centrul la propriu, pentru că nu au cheie. Crâşmarul are cheie, dar are omul şi casă, şi nevastă şi trebuie să-şi îndeplinească şi funcţiile de tătic, aşa că el face onorariul de a le invita pe doamne dincolo de pragul Centrului şi a inchide uşa pe din afară pentru a încerca paşii spre propriile locuinţe, de multe ori foarte timizi, probabil din cauza emoţiilor… Ştirile produc întotdeauna emoţii, mai ales la Centru!… Aşa că „ele închid Centrul” e un fel de a zice, pentru că-s ultimele persoane care părăsesc această prestigioasă sursă de informare rurală.

            Ar fi nedrept din partea mea dacă nu aş aminti şi de Centrul numit Biserică, dar el are o pondere mai mică în ultima vreme, cel mai probabil din cauza funcţionării sale doar într-o singură zi din weekend, mult prea puţin pentru necesarul conştiinţei colective.

            În general, lumea din Mihăieşti este una informată, iar necesitatea unui update este una ponderată, de aceea fluxul de persoane către Centru este unul restrâns şi, în acelaşi timp constant. Probabil că acei clienţi fideli au şi unele tabieturi cu care îşi îmbălsămează cunoaşterea, fiind altfel digerabilă… Trebuie să înţelegem că unele deprinderi umane s-au consolidat în timp pornind de la dorinţă şi ajungând până la obsesie. Din acest motiv discuţiile capătă tonalităţi diverse mai ales datorită infuziei de patos, devenind, adesea, vehemente.

            Discuţia dintre moş Cârdei şi moş Toader ajunsese într-un asemenea palier când venise vorba de Ionuţ fierarul.

            Mai trebuie spus că în zona rurală oamenii se cunosc după porecle. Prea puţini sunt cei ce au numele neîntinat de o asemenea născocire hâtră. De altfel, există credinţa că majoritatea poreclelor au devenit cândva nume de familie. Majoritatea fac referire la numele unei femei, probabil un reprezentant de seamă al sexului frumos din acea perioadă: Amariei, Ailenei şi chiar Aanei. Dar şi la meserii din epocă: Apopei, Crâşmaru, Chelaru, Feraru.

            Ionuţ al nostru era fierar pentru că aşa văzuse la tatăl său. Îi plăcuse meseria şi-şi urmă tatăl în atelierul construit într-o anexă a casei. Îi chema Feraru şi cred că numele i-au venit din meseria practicată din timpuri imemoriabile. Lumea îi ştia de fiereri de când se ştia satul… Unii spun că primii s-au aciuat aici fiind nomazi, dar ştiau meşteşugul potcovitului şi al făuririi uneltelor. Erau ţigani, dar localnicii aveau nevoie de un bun meseriaş care să le repare la timp uneltele. Şi aşa au rămas… Au trecut împreună cu vremurile. Şi cu moşieri… Şi cu burghezi… Doar că ăştia din urmă se adunau la oraş… Aşa că, în afară de socialismul multilateral dezvoltat, meseria lor a fost mereu căutată. Chiar şi comuniştii s-au folosit de experienţa Ferarilor pentru că, aşa cum au afirmat chiar ei, „meseria e brăţară de aur”!

            Revoluţia a readus împroprietărirea ţăranilor, iar pământul se cerea lucrat. Oamenii aveau nevoie de unelte, iar iniţiativa privată a fost încurajată. Aşa că, în atelier, munca se înteţise. Aproape că era în fiecare zi câte o solicitare a unui sătean de a repara câte ceva, de a potcovi caii, de a-şi ascuţi sapa, coasa, toporul, cuţitele de bucătărie (că şi gospodinele aveau nevoile lor) şi până la îndreptare şi pluguri.

            Aşadar, pentru un cătun ca Mihăieşti, anexa casei lui Ion reprezenta un alt punct important din geografia locului. Era plin de forfotă, de treabă, mai ales de păcăneli, hârâieli şi alte zgomote metalice specifice, aşa că rostul de bârfă era unul mult prea fragil. Acesta este principalul motiv pentru care Crâşma îşi putea revendica întâietatea din domeniul conversaţiei, iar moş Cârdei şi moş Toader erau principalii oratori ai locului. Deveniseră atoatecunoscători. Dacă ai fi vrut să ştii (spre exemplu) cum va fi vremea în următoarea săptămână, îi întrebai pe oricare din cei doi. Aflai un rezultat,… dar numai după dezbateri lungi, când, în sfârşit, lăsa fiecare de la el…

            Despre Ionuţ şi-au construit o imagine de om norocos, unanim recunoscută de cei doi. Numai în privinţa cauzelor nu cădeau niciodată de acord. Latura mistică a lui moş Cârdei pleda pentru existenţa unei protecţii divine asupra subiectului, în existenţa unui Înger Protector. Moş Toader privea lucrurile dintr-un unghi de vedere mai apropiat de ateism, aruncând asupra hazardului reuşitele norocoase ale lui Ionuţ. În disputele lor, pline de patos, gestica venea în sprijinul argumentaţiei, moş Cârdei privind lung, dincolo de interlocuitor, subţiind privirea, zărind închipuit Îngerul, înclinând uşor din cap oferind interlocuitorului mesajul nerostit: „Ce-ţi spun eu ţie despre toate astea? Tot n-ai să pricepi!”. Moş Toader răspundea printr-o pufnitură scurtă, o expiraţie condensată încărcată de ironie, de cele mai multe ori însoţită de scuturarea a lehamite a mâinii: „Prostii!”.

            Statutul de om norocos îl dobândise tot în urma unor controverse. Ionuţ îşi adusese în atelier o bucată de metal de care moş Toader era încredinţat că este un obuz. Da, obuz! Adică acel obiect metalic, cu încărcătură explozivă, lansat de pe diverse dispozitive numite generic tunuri sau obuziere. Ele puteau fi instalate şi pe tancuri şi erau folosite cu precădere în timpul unei conflagraţii armate. Prin România au fost vreo două mai importante. I s-au spus războaie mondiale….

            S-a întâmplat cu câteva luni înainte de Revoluţie

            L-a găsit pe câmp, în timp ce strângea fânul. Ieşise de sub brazdă, iar primul gest al fierarului a fost să-l arunce cât acolo, într-un şanţ. Nu a explodat. A mai experimentat de câteva ori această tehnică şi obiectul nu scotea decât un sunet surd, de metal greu prăvălit peste caldarâm. Nici ca formă nu aducea cu cea cilindrică-ogivală aşa cum sunt recunoscute obuzele. Ba mai mult, era turtit bine pe lateral, ceea ce-i sugeră tânărului posibilitatea utilizării lui în atelier. Aşa că l-a luat acasă şi de atunci a devenit nicovală.

            Se pare că statutul de „nicovală” convenea obiectului pentru că şi până în ziua de azi nu s-a răzvrătit. Numai moş Toader nu era împăcat cu gândul că fierarii aveau un obuz în casă şi chiar a încercat să-i avertizeze explicându-le riscurile. Văzuse destul de multe obuze la viaţa lui. Făcuse războiul, iar frontul îşi întinsese linia şi peste satul lor. Acesta-i şi motivul pentru care şi în ziua de azi pământul mai scoate la iveală obuze. Era încredinţat că „nicovala” lui Ionuţ era obuz pentru că-i cunoştea semnele dinstictive. I se mai vedeau acele urme specifice care identifică zona de declanşare a explozivului. Dar Fierarii l-au lovit cu îndârjire cu ciocanul chiar în zona indicată, iar obuzul tăcu mâlc. Moş Toader se întoarse dezumflat spre acasă, supărat pe puterea lui de convingere, dar îl întâlni la Crâşmă pe moş Cârdei cu care a început interminabila dispută asupra norocului chiar ce-i păzea pe fierari de iminentul dezastru.

            Făceau asta de mai bine de douăzeci de ani. Memoria lor nu putea depăşi momentul, deşi fierarii îşi vedeau liniştiti de treabă, iar pe „nicovală” s-au ascuţit multe utilaje şi unelte agricole de atunci încoace.

            Chiar şi astăzi subiectul fusese reluat, când pe la crâşmă trecu Necula. Era în drum spre atelier şi, găsise de cuviinţă să facă un ocol pentru o duşcă de rachiu, înainte de a începe treaba. Avea de îndreptat brăzdarele de la plug şi-şi legase calul la faiton şi, cu plugul în spate, porni spre atelierul de reparaţii. Se întâlni cu cei doi docţi chiar în exerciţiul funcţiunii şi repede subiectul discuţiei alunecă spre aceleaşi idei filosofice fundamentale privind protecţia providenţială a lui Ionuţ. Necula nu zăbovi prea mult pentru a nu intra la mijloc, suindu-se iute în faiton şi tulind-o în trap spre casa fierarilor, lăsându-i pe cei doi pensionari să-şi descarce energiile în lanţuri infinite de argumentaţii:

            – Păi ştii ce? Dacă de atâta timp n-a păţit nimic, e clar că-i mâna Îngerului!

            – Rahat! Să ştii de la mine că-i vorba doar de rahat! Spuse apăsat moş Toader.

            – Alţii s-ar fi lăsat păgubaşi să tot cârcotească atâta asupra ghietului copchil, dar voi n-aveţi odihnă, bre! Ieşi la trântă tanti Aglaia, ademenită de glasurile arţăgoase din Crâşmă.

            Pesemne, necesitatea revigorării unei informaţii îi trasă cu claritate traiectoria destinului către puncul central al satului. Şi iată cum dezbaterile au devenit tot mai incitante, mai ales când în discuţie se amestecă şi o femeie. Nici urmă în mine de misoginism, ci vreau să accentuez faptul că abia în aceste circumstanţe nivelurile acustice, frecvenţa vocală putea fi echilibrată. La glas, o femeie abia dacă este contrabalansată de vocea a doi bărbaţi, chiar aşa de experimentaţi, cum era cazul filosofilor din Mihăieşti.

            Şi aş mai adăuga faptul că balanţa alunecă încet şi sigur de partea femeii, mai ales când sunt puse la incercare virtuţile sexului slab. De cele mai multe ori, orgoliul şi curiozitatea fac din femeie un luptător veritabil pe frontul dintre cele două sexe. Aşa că discuţiile s-au aprins, devenind vehemente, dar nu violente, tonurile verbale crescând în intensitate, scăzând apoi brusc la golirea paharelor.

            Într-un astfel moment de respiro se auzi o bubuitură puternică dinspre Atelier. Un nor de praf şi fum se ridică deasupra copacilor furnizând fără echivoc sursa zgomotului.

            – Gata, a explodat, exclamă moş Toader rămânând cu paharul în dreptul buzelor!

            Fumul se ridica lent iar pasările zburătăceau ameţite de colo-acolo. Moş Toader avea în câmpul său vizual întreaga scenă. Scaunul său era orientat înspre direcţia aceea de sat. Interlocuitorii reacţionaseră instinctiv la zgomot, răsucindu-se, fixând paharul cu ambele mâini la jumătatea distanţei dintre masă şi gură. Doar ochii scrutau zarea. Timpul încremenise odată cu ei. Alcoolul fugise din creier, trezindu-i brusc la o realitate imposibil de închipuit. Ei ştiau că se putea întâmpla asta, dar nu-şi doreau şi nici nu-şi imaginau că o să se întâmple. Cârcoteala lor era un fel de rugăciune spusă într-un mod mai neaoş pentru a-i feri pe fierari de un destin tragic, dar fumul anunţa altceva acum. Reuşiseră să se ridice şi porniră în ritm accelarat spre atelier. Erau vreo două sute de metri până acolo… Alergau din toată fiinţa lor… Imagini apocaliptice li se derulau în faţa ochilor. Trăiri macabre din război răbufneau în flash-uri sângerii. Le simţeau prezente în fiecare fibră a corpului lor îmbătrânit. Aerul abia de-şi mai făcea loc printre buze căutând culoar înspre plămâni. Inima galopa.

            Ajunseră în faţa unui zid prăbuşit. Acoperişul atelierului încă se mai sprijinea pe trei pereţi. În interior, Ionuţ îşi rezema capul în palma stângă, şezând pe un scaun fără spătar. Era julit la nas, lăsând şiroind un firicel de sânge. Părul ciufulit era năclăit de praf. În mâna dreaptă încă mai ţinea aparatul de sudură…

            Moş Cârdei făcu repede o evaluare asupra pagubelor şi căută din ochi victimele. Numai Ionuţ sângera anemic, restul locuitorilor curţii erau buhăiţi de sperietură şi praf. Nicovala se dezintegrase undeva dincolo de perimetrul bătăturii. Nu existau victime! Iar singura pagubă materială era doar zidul dărâmat al atelierului pe unde ieşise proiectilul.

            Se aşeză pe o bucată de zid şi-şi aprinse o ţigară. Trase fumul cu sete şi în expirare glăsui mai mult pentru el:

            – Să ştii că are un înger deasupra capului!…

            Moş Toader îi urmă gestul fumatului, aşezându-se alături:

            – E norocos şi basta! Ori o căzut într-o hazná, ori o mâncat rahat pe când era mic! Altă explicaţie nu-i!

            Apoi gesticulă a lehamite…

            – La asta chiar nu m-am gândit că o să facă!…

            – …De nicovală i-a mers!… De baros…

            – Ce să-i treacă prin cap! Să-i sudeze o coadă din fier ca s-o transforme în ciocan…

            – O rezistat ea, ghiuleaua asta, la pocnituri, dar nu la căldura sudurii…

            – Ş-o încercat norocul… O fi zâs că merge!…

            – De data asta, nu!

            Duseră concomitent ţigara la gură şi traseră adânc fumul în piept.

            – Norocos şi basta!

            – Dracul l-a pus, dar îngerul l-a salvat!

            – Nu…rahat…

 

TODICĂ GABRIEL