,,Căci femeile mă vor numi fericită”
Aveam şase ani pe vremea aceea. O fetiţă blondă, cu ochii albaştri, pielea prea spălăcită pentru a fi o ţigancă adevărată. Trăiam cândva printre femei cu rochii colorate – dintr-o comunitate tradițională -, de care ceilalţi fugeau, pe care le vorbeau de rău şi le alungau. Nu ȋntelegeam de ce, mie nu-mi făceau niciodată rău, mă iubeau, deşi eram atât de diferită, mă ţineau ȋn braţe când mai dansau ele. Existau ȋn jurul meu oameni fără de care nu-mi puteam imagina Existenţa, era o lume doar a noastră. Bucuria se cuibărea ȋn casa noastră, iar eu creşteam frumos. Aveam şase ani şi rochiile bunicii mele mă ȋnvăluiau cu totul, mă ȋmpiedicam ȋncercând să le port şi stârneam râsul celorlalţi. Despre asta era vorba, despre fericirea din sufletul meu şi despre mândria cu care mă ȋnconjura privirea lor. Într-una din zile, mama se apropie de mine, cu vocea ei caldă şi-mi spune: “Iulia, noi suntem ţigani”. Deloc surprinsă, răspunsul meu a fost un zâmbet. Un zâmbet viu, plin de speranţă. Şi acum mă amuz când ȋmbrăţisez acea amintire. Eram atât de inocentă. Niciodată nu mă ȋntrebasem până atunci de ce părinţii mei făceau parte din lumi atât de diferite. Erau oameni pentru mine, ȋn primul rând.Trăiam ȋn braţele a două familii, ȋnsă iubeam ȋn moduri total diferite. Cu trecerea timpului am ȋnţeles un lucru: acele fiinţe, țiganii, cum le spuneau ei, sunt familia mea. Prin vene ne curgea acelaşi sânge. Bunicul era cel mai respectat, aveam un sentiment de mândrie lângă el. Am fost până ȋn ultima clipă nepoata celui mai frumos ţigan, nepoata celui care m-a ȋnvaţat să ţin capul sus atunci când mă ȋndoiam de propria-mi existenţă. Astăzi mi-e prea dor de el. O parte importantă din acel ȋntreg a dispărut ȋntr-o singură clipă. Nu am realizat atunci, dar cu trecerea timpului mi-am dat seama că uităm cine suntem cu adevărat. Fiind prea ocupaţi să supravieţuim, devenim egoişti. Ne este atât de teamă să nu fim respinşi, să nu mai fim dispreţuiţi ȋncât renunţăm la ceea ce ne defineşte pe noi cu adevărat. Mi-e teamă de viitorul fără bunicul meu! A fost singura persoană care a menţinut un anumit echilibru în familie, un bărbat care a impus respect chiar şi ȋn rândul celor care nu erau ca noi. În ziua ȋn care a murit el, copiii care altă dată mă jigneau, care mă loveau, au lăsat privirea ȋn pământ şi au tăcut. Din acea zi nimic nu a mai fost la fel. Acum, la 20 de ani, studentă la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, am un singur regret: nu am ales cu sufletul, m-am lăsat influenţată de mizeria din societate şi nu mi-am făcut timp, nu am avut ambiţia să-mi studiez în profunzime propria limbă. Când am avut de ales felul ȋn care să-mi modelez viitorul, primul gând a fost să-mi ajut familia, să mă prind de ultimele rămăşiţe din ceea ce a lăsat bunicul meu şi să le readuc ȋn acel spaţiu ȋn care am crescut, să redau viaţă culturii şi limbii. Dar nu. Mi-a fost teamă că o să greşesc şi acum privesc cum nu mai rămâne nimic, cum desfigurăm tradiţiile şi devenim nişte ignoranţi. Poate este amuzant ce urmează să spun, sau poate nu, dar de fiecare dată când fac cunoştinţă cu cineva, după ce-mi zic numele, simt să adaug: ,,Sunt ţigancă” (cu toate că puţini sunt cei care mă cred). Simt că sunt necesare aceste cuvinte. Îmi place să-i văd reacţia, felul ȋn care sunt privită de omul pe care-l am ȋn faţă. Să ies ȋn societate cu capul sus şi să-mi dezvălui identitatea e unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le trăiesc zi de zi! Sunt o blondă cu ochii albaştri şi cea mai iubită de familia mea. Îmi cunosc limba, ȋmi atinge sufletul , dar nu o pot rosti. O s-o ȋnvăţ mai bine, mi-am propus acest lucru. Toate acestea pentru a putea fi o ţigancă ȋn adevăratul sens al cuvântului şi pentru a le putea spune copiiilor mei: “Noi suntem ţigani”. Chiar dacă nu o să port rochia colorată a bunicii mele, ochii mei vor fi martorii miilor de amintiri, buzele mele vor rosti mereu cuvintele care mi-au rămas ȋn suflet, iar cu mâinile voi contura trăirile. Voi aşterne ȋn poezii chipul mamei mele şi ȋl voi păstra veşnic ȋn versuri pe bunicul meu.
IULIA CIRIP
(sursa foto: din arhiva personală a familiei Cirip) *Citat titlu: Cartea evanghelistului Luca, cap. 1, v. 49
