După acel râs îngeresc a urmat o linişte prelungă

Concursul internațional de creație literară și traduceri „Bronislawa Wajs” (ediția a III-a, 2020).

Vasilică, pui de țigan

Vasilică a ajuns la spital din cauza unui strănut. Vânzătoarea de la magazinul alimentar a sunat la numărul de urgență și a anunțat că e vorba de un copil care provine dintr-o comunitate de rromi. Au fost testați toți dar numai Vasilică a avut parte de testul pozitiv. Plângea. Plânsul lui se transforma de fiecare dată în ţipăt, cu iuţeala fulgerului care aduce după el un trăsnet în furtună. L-am asemănat de la început, de cum l-am văzut lângă uşa de la internări, cu Porojan, şugubăţul personaj descris de Alecsandri, întruchipând un băieţel ştrengărel. Purta o pereche de teneşi
ponosiţi, prea mari pentru vârsta lui. Pijamaua era primită de la garderoba spitalului şi îi venea bine. Era galben ca lumânarea, o hepatită a pus stăpânire pe trupușorul lui deja infectat cu Covid 19, temutul virus care a declanșat pandemia mondială. L-au adus pentru 21 de zile în spital! Nu se oprea din plâns decât preţ de câteva momente în care asistentele îl forţau să bea ceai de sunătoare, amar. În prima noapte toţi pacienţii s-au dovedit înţelegători, milostivi şi au încercat să îi suporte plânsul. Pe unii, evident îi enerva, pe alţii îi înduioşa. Pe mine mă durea şi mai tare pentru că aveam acasă o fetiţă de vârsta lui. Eram toți speriați dar din fericire cel de-al doilea test al băiatului a fost negativ, probabil simptomele hepatitei au dat acea eroare. Greu era pentru toți să înțelegem cuvinte ca pandemie, Covid 19, izolare, carantinare, rată de mortalitate, statistici etc.
În a treia noapte pacienţii nu au mai putut suporta plânsul și țipetele lui. Au început rând pe rând să îşi revendice dreptul la odihnă. Asistentele de gardă nu mai ştiau ce să facă, au încercat cu vorba bună şi nu a mers iar din cauza bolii nu îi puteau administra somnifere. Mie acea vânzoleală de pe holul spitalului mi se părea mult mai stresantă decât plânsul copilului. M-am hotărât să îi pun capăt! În scurta pauză între două pungi de glucoză când asistenta a venit să îmi schimbe perfuzia, m-am ridicat, m-am dus la patul lui, l-am luat în braţe şi l-am adus lângă mine. Vasilică plângea acum ca un motănel alintat. După ce asistenta mi-a pus perfuzia şi a plecat, am aşezat puişorul de om cu căpuşorul pe umărul meu şi l-am rugat să numere picăturile care îmi curgeau din tub în vene şi să mă anunţe când ajunge la un milion, să nu curgă vreuna în plus că mă prescbimb în Scufiţa Roşie şi mă papă lupul! Cuibărit lângă mine, mic, plăpând, deodată a izbucnit în râs, cel mai cristalin sunet de clopoţei pe care l-am auzit în viaţa mea!
Mi-am dat lesne seama că nu ştie să numere, era prea mic pentru şcoală şi ştiam că nici la grădiniţă nu a fost dus, ne-au povestit asistentele că provine dintr-o familie săracă şi părinţii lui sunt prieteni cu Bachus L-am alintat și eu cu voce calmă, ,,ia vino tu, pui de țigan, să te învățăm noi să numeri, că vei crește mare și nu vei putea să numeri purdalăii, pirandele sau sacii cu aur! ,,Ești o proastă, eu nu sunt țigan, sunt rrom! ,,Aha, atunci vino să te beau!” ,,Nu mă bea! Mai bine sunt pui de țigan! Dar numai puiul tău! Vezi să nu te audă mama, că te bate!”
După acel râs îngeresc a urmat o linişte prelungă. În sfârşit pacienţii se puteau odihni. Asistentele erau uimite, mi-au
mulţumit. În zori i-am auzit vocea: „mă cheamă Vasilică, vreau să mânc un măr!” au fost primele lui cuvinte. L-am întrebat dacă are mere acasă. „Nica n-am acasă”, mi-a răspuns supărat. Din păcate nu aveam ce să îi ofer în afară de mere, din cauza regimului strict impus de diagnosticul nostru, niciuna din femeile din salon nu putea primi de acasă decât mere. L-am rugat pe soţul meu să îi cumpere o pereche de tenişi noi şi seara i-a adus. A fost atât de bucuros! În scurt timp s-a transformat într-un mic infirmier foarte grijuliu cu noi, mamele din salon, cum ne numea el. Toţi îl
îndrăgeau, acum era un copilaş foarte cuminte, frumușel foc.
Duminică a venit mama lui în vizită. Nu a stat mult de teamă să nu plângă copilul după ea dar şi cu gândul la ceilalţi doi fraţi de acasă, mai mici decât Vasilică. I-a lăsat doar o sticlă cu lapte dar fiind lapte gras, de vacă, îi făcea rău şi medicul de gardă i-a interzis să îl consume. Când infirmiera a golit conţinutul, salonul a fost invadat de un miros puternic de vin oţetit. Mama uitase să spele sticla de vin. Vasilică a primit de la bucătărie lapte bun, degresat şi l-a băut bucuros.
În accea după-amiază am primit vizita unei bune prietene, studentă la academia de arte. I-a schiţat portretul în creion pe o coală de hârtie de împachetat şi l-a aplicat pe perete ca pe un tablou la capul patului. A observat şi ea ce bine seamănă Vasilică al nostru cu Porojan!
A doua zi, luni, mai mulţi pacienţi urmau să se externeze. Toţi treceau să îşi ia rămas bun de la Vasilică. La început răspundea bucuros la saluturi dar treptat a început să se întristeze. Mi-a şoptit la ureche că nu vrea să vină ziua în care să plece şi el acasă! Am oftat. O doamnă i-a dăruit o pungă cu bomboane mentolate. Noi, mamele din salon, lacome, haine, am năvălit cu mâna în pungă de parcă nu mai văzuserăm bomboane! Când şi-a dat seama că nu a mai rămas niciuna pentru el, ne-a spus că până dimineaţă o să ne transformăm în lupi şi o să ne împuşte vânătorul! Și că noi chiar suntem numai bune să fim mame de pui de țigan! L-am liniştit promiţându-i că a doua zi va primi o pungă
mai mare cu bomboane de la soţul meu! S-a culcat fericit.
În zori, tabloul de la capătul patului era pătat cu sânge, parcă încercând să urce pe tavan, să caute bomboane, un copil s-a agăţat cu mâinile rănite de el. Sau a tuşit şi a scuipat sânge! Și nu a mai găsit calea de întors! Infirmiera m-a întrebat dacă vreau înapoi teneşii pe care i-am dăruit băiatului de la morgă. Nu, nu i-am vrut înapoi!

BĂLAN GABRIELA-ANA