Select Page

De ce pornești la lupte pe care știi că le vei pierde?

Concursul internațional de creație literară și traduceri „Bronislawa Wajs” (ediția a III-a, 2020).

Carne de timp

Există o lume a gândurilor? Cât de mare e? Cât de adâncă? Uneori, viaţa mă loveşte, mă poartă în o mie şi una de situaţii. Cad, mă ridic, iar cad, iar mă ridic. În jur văd şi simt o lume reală, dură şi necruţătoare. Şi-atunci, mă ascund în gânduri.

Nu e o fugă, nu e un gest de laşitate. Este o protecţie, o încercare de a avea un moment de răgaz, pentru ca după aceea, să mă întorc iar la luptă. Mă gândeam  deunăzi la asta într-un fel retoric: acolo eu fac regulile si nu are acces nimeni din cei care ar putea sa mă rânească într-un fel sau altul, direct sau indirect, cu intenție sau fără. Acolo îl întâlnesc pe Dumnezeu, acolo, din nori, în loc de fulgere, atârna speranțe, iar pe culoare sunt hohote de zâmbet. Trebuie sa avem, fiecare din noi, un loc unde sa ne ascundem, unde sa ne putem proteja, unde sa Credem. Acolo trebuie sa fie echilibrul, mângâierea, puterea de a o lua de la capăt, iubirea nemurdărita. Disperarea va hrăni mereu vrăjmașii, va turna plumb în picioare în luptele cu ploile de ignoranta sau cu răutatea cubica. Nu știu ce linie a vieții au alţii in palmă, dar îndemnul meu de azi este sa va faceți un palat în suflet si nu veți muri niciodată.

Ori mai multe palate! Atenţie, însă, pe cine poftiţi în palat… căci există şi aici o vulnerabilitate. Lumea ta interioară, palatele acelea trebuiesc protejate. Nu trebuie să poată cineva să murdărească. Nu vreau să cad în nicio extremă, să devin prea sever, dar nici prea îngăduitor cu lumea din jur. E un echilibru aproape imposibil de obţinut! Vorbesc uneori cu mine, mă întreb ce e de făcut, încerc să evit capcana de a fi trist, pentru că asta îmi ia toate puterile. Nu e mult timp de când îmi spuneam, ca un cântec în surdină: nu-ţi mai pune sufletul pe tavă. Ai obiceiul prost să fii naiv, să speri, și tai bucăți mari, cât feliile de cozonac, din sufletul tău, pe care le oferi cu atâta încredere altora… Intri într-o situație nouă și te entuziasmezi. Îți activezi imediat resursele de prospețime, de poezie. De ce? Creezi așteptări care, neîndeplinindu-se, vor naște dezamăgiri care te vor durea. De unde acele așteptări? Aş vrea să treci odată peste etapa asta a zâmbetului candid de la început şi să înțelegi că cea mai mare greșeală pe care o faci este să-ţi imaginezi că oamenii gândesc ca tine. Nu este așa!
Fiecare om este un univers, parcă ai mai spus asta, ai mai gândit-o. Şi-atunci, de ce te înarmezi de fiecare dată cu așteptările acestea nerealiste?

Crezi că poți să schimbi lumea? De ce pornești la lupte pe care știi că le vei pierde? Trăiești cu o iluzie că ceva se poate schimba, visezi la bunătatea oamenilor, la sinceritatea lor manifestată fără rezerve, şi te înșeli amarnic. Apoi, vii la mine şi plângi. Ce să-ţi fac eu, suflete?

Nu-ţi mai lăsa speranțele să umble libere… mai fă câte un duș cu apă rece şi pune o dată un lacăt la sertarul cu amintiri! Dacă îți sună la ușă nostalgia, scoate din priză soneria. Nu mai permite oricărui început de lacrimă să-ţi zgârie simțul. Nu te mai implica, omuleț, nu vezi că nu merită? Nu-ţi mai scoate sufletul la mezat, tine-l pentru tine, în intimitatea ta. Închide-te în ultima cameră, mai pune un zăvor, blochează bine ușa, apoi, după ce te asiguri că nu e nimeni prin preajmă, poți cânta un cântecel. Dar cântă-l pentru tine, nu aștepta ca cineva să-l audă.
Sufletul tău trebuie să aibă porți mari, din fontă, bine închise. Nimeni nu are acces acolo, înțelegi? Măi, ai auzit ce ţi-am spus?

Da, se aude…

E un refren, un leitmotiv, căruia nu-i fac faţă. Atunci când plouă, sunt mai atent la dansul şi muzica picăturilor decât la apă. Atunci când dorm, nu fug de oboseală, ci mi-e dor de vise. Chiar dacă viaţa se plămădeşte şi cu nori, şi cu carne de timp. Mi-e dor să plâng din cauza unei fericiri ce se strecoară ca un şarpe în suflet, mi-e dor de o suferinţă care să mă facă să renasc. Mi-e dor de o dragoste neîmplinită, de o privire muşcătoare.

….O dată, demult, prea demult, într-un oraş mic, unde eram pentru motive de viaţă, am întâlnit un fulger. Seara, după ce încheiasem treburile pentru care eram acolo, am mers la un mic local. A doua zi, la prima oră trebuia să mă reîntorc. Oboseala şi apăsarea de peste zi îmi cereau cu insistenţă să deschid palatele din gând, să alung astfel rutina şi apăsarea ultimelor zile. La început n-am observat-o pe fata care ne servea. Discretă, aproape invizibilă, în tot acel dans al feminităţii abia insinuate. Când a pus coşul de pâine pe masă, i-am observat unghiile. Mâna ei a fost prima de care m-am îndrăgostit!

Ce se întâmplă cu mine? m-am întrebat îngrijorat. O fi şi muzica de vină? Bine, dar nici nu aud muzica… Cred că, fără să vreau, am deschis atunci porţile sufletului. Bucuria prezenţei ei prin preajmă, zâmbetul care îmi pătrunsese deja în palat, toate astea mă transformau în ceea ce nu ştiam că pot fi. Schimbul de priviri a continuat, apoi am schimbat şi câteva propoziţii. Nevinovate, neutre, dar ascunzând atâta fierbere. Şi totuşi, dincolo de prudenţa din gesturile ei, am văzut o prăpastie în care aş fi putut cădea! Cu cât mă apropiam, cu atât voiam să mă depărtez, să fug de teama unei respingeri, care m-ar fi rănit iremediabil.

Ce e de făcut? mă întrebam ascuns pe un culoar interior de frământări. Orice aş face, mă va trimite la suferinţă. Dacă fac un pas spre ea, mă va respinge şi nu voi putea îndura. Dacă fac un pas în spate, palatele mele vor lua foc. Să mă duc să-i vorbesc? Bine, dar ce să-i spun? Caut o soluţie, alerg între palatele mele, care au, toate, cheile lăsate în uşi. Amicii mei, care mă însoţesc mă cercetează cu priviri îngrijorate, cu întrebări pline de fum, declarându-mă absent. Da, nu mai sunt acolo.

Mai trece jumătate de oră, în care cu mici pauze, plec şi vin din lumea mea, de unde răzbat sunete stinse, ca o toacă. Nu mai pot fi atent la nimic în afara staturii ei angelice, a mersului, alunecând între mese, înspumat ca un val care se sparge de un stabilopod. Foarte rar reuşesc să-i fur zâmbetul – din ce în ce mai rezervat, ori privirea, pe care pare să fi aşezat gratii de gheaţă. Şi atunci, când sunt în cădere liberă – ideea! O idee salvatoare. Găsisem o cale să ies din această întortochere a simţurilor. O să-i scriu ceva, îi voi transmite în scris ceea ce cred că este soluţia.

Am luat un şerveţel şi am început să scriu pe colţul de masă. Tovarăşii mei sunt tot mai interesaţi de ceea ce fac, mă iscodesc într-una, iar eu nu realizez că am devenit vedeta mesei prin comportamentul meu ciudat… Termin de scris, recitesc, modific. Apoi rescriu, cu mai multă grijă pe un alt şerveţel. Îl împăturesc cu grijă. Fug la bar să i-l dau. N-o văd nicăieri. În privirea mea se citeşte disperarea. Întreb, nu-mi răspunde nimeni. Dau ocol întregului local, nu ştiu cum să întreb de ea, nu ştiu cum o cheamă.

Mă întorc la masă, aproape învins.

  • Pe cine cauţi? mă întreabă cineva. Vrei să mai comandăm ceva? Te simţi bine?

Ţin strâns, în pumn, şerveţelul. Îmi vine să-l rup, dar mă stăpânesc. Mă reped din nou la bar, unde găsesc puterea să întreb.

  • Fata care ne-a servit… nu o mai văd. Puteţi să-i daţi ceva? Cum o cheamă? Unde e?
  • A ieşit din tură! îmi răspunde sec barmanul plictisit, în timp ce curăţă un pahar. Ce spuneaţi că vreţi să-i daţi?
  • .., nimic… Mulţumesc.

M-am întors la masă, ţinând încă strâns în mână şerveţelul. N-am chef să dau explicaţii mesenilor, care par să se amuze pe seama mea. Învins, cu palatele sufletului lăsate vraişte, scap şerveţelul pe jos. Unul dintre cei de la masă îl ia şi îl desface. Nu mă pot împotrivi. Îl citeşte tuturor cu voce tare:

Într-o altă lume, într-o altă zare,
Diferit de tot.
Sub un alt principiu – împânzit, în care
Dragostea aleargă fiece cărare,
Timpul se sugrumă, curge în pahare,
Fără nici un vot.
 
În lumea aceasta – invenție ciudată,
Gonind întrebarea…
Se-amestecă ora – mereu vinovată.
Timpul uscat şi secunda plată,
Iubirea fișic, rată cu rată
Strigă strigarea.
 
Forma nu există, nu există viață,
Este o murire.
Şi mă uit la tine, gheață lângă gheață,
Şi îmi plângi adânc, zâmbet lângă față,
Gândurile cad şi se pierd în ceață,
Şi nu-mi vin în fire…
 
Nefiresc se-ntâmplă, ireal, dorirea,
Plânge gând acerb.
Întrebări îmi surpă zâmbetul, privirea,
Temeri şi răspunsuri îşi zidesc zidirea,
Plouă printre stropi, verde, amintirea
Şi mă tot întreb:
 
Între implozii de vise arzând,
E-un experiment… destul de plăpând:
Ai vrea să fii
Iubita mea? …
În gând?

 

GONGU TUDOR-CRISTIAN

About The Author

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *