Îl lăsăm în mâinile lui Dumnezeu, Radă!
Concursul internațional de creație literară și traduceri „Bronislawa Wajs” (ediția a III-a, 2020).
STELE CĂZĂTOARE, VOL. II (fragment)
„Ceea ce este menit să fie, va găsi o cale de a se ȋntâmpla.”
(Autor anonim.)
Ceaţa, care ȋi ȋnsoţise pe tot parcursul drumului, s-a reaşezat şi nu dădea semne să se împrăştie. Venea peste ei în valuri umede şi reci, făcând ca oameni, case şi locuri, să apară şi să dispară într-o succesiune stranie de imagini pline de mister, dând Radei o senzaţie de nesiguranţă, făcând-o să-şi simtă sufletul trist, rătăcit şi greu. Urmărită şi de vorbele bătrânei Mala, un fior rece, de temere, i se cuibărea în suflet.
Norocel, suflet setos după dragostea pe care o pierduse, simţindu-i lipsa şi ducându-i dorul, o sorbea pe Rada. Lua de la ea căldura şi hrana pentru suflet, alinându-se. Sub aripa ei se simţea ocrotit şi-şi regăsea liniştea, de asta se lipise de şatră ca timbrul de scrisoare. Suferinţa era lipiciul.
Marcat de anii de teroare trăiţi cu Spânu şi urmărit de frica de a nu fi găsit, ȋn multe nopţi avea coşmaruri. Se zvârcolea şi plângea:
̶ Nu mă lua Spânule, nu vreau!
Rada, primindu-l ȋn familie cu suflet de mamă, nefăcând diferenţa ȋntre el şi ceilalţi doi pui, îl ştergea de sudoare şi, strângându-l la piept, îl liniştea:
̶ Nu e nici un Spân, măi copile. Hai, culcă-te la loc!
În zilele în care Păun a fost prins cu lucrările tocmite, Rada a umblat cu cei trei copii pe uliţele Mandrei, în speranţa de a afla ceva de Anghel al ei. Zadarnic ȋnsă.
De câte ori au revenit în Mandra, de atâtea ori, dacă nu în prima zi, a doua zi sigur, de nicăieri şi pe neaşteptate apărea Munteanca. Rada o aştepta, poate ea, căutându-l pe Dor al ei, aflase ceva şi de Anghel. De data asta ȋnsă au trecut trei zile şi femeia nu a apărut. Atunci Rada a întrebat în sat de ea şi, cutremurându-se, a aflat că femeia dispăruse pur şi simplu. Nimeni nu ştia nimic. Rada şi-a simţit sufletul şi mai greu, parcă ceva se rupea ȋn ea.
Toate astea au făcut-o să-i zică bulibaşei:
̶ Păune, simt că nu mai pot, vreau să plecăm! Hai s-o luăm spre Tirişneag şide-acolo spre Seaca, om afla ceva.
S-a bucurat Păun, auzind-o:
̶ Mă gândeam şi eu la plecare, că nu mai am de lucru, dar spre Dideşti.
̶ De ce spre Dideşti, Păune, nu ziceai că vrei să mergem spre Corabia?
̶ Mă gândeam să-l lăsăm pe român. Nu acolo zicea că vrea să ajungă, la Schit?
̶ Ce vorbeşti tu, acolo? a sărit Rada ca arsă.
̶ E o gură în plus, fă femeie, ţi-am mai zis! Hai, o zi… câteva acolo, mai merge, dar să avem grija lui mereu, nu prea m-aş înhăma. Eu zic…
̶ Dacă Anghel al nostru ar fi gonit, cum vrei tu să faci copilului ăsta oropsit, cum ar fi, mă Păune? Dacă era Anghel, nu mai era o gură de astâmpărat?
̶ Da’ e român. Măcar nu e ţigan ca noi.
̶ Şi ce, Păune, n-are suflet tot ca şi noi? Când s-a născut nu a ţipat, iar când o să moară nu o să-şi dea sufletul tot ca noi? Crezi tu că Dumnezeu ţine seama că e român sau ţigan? În faţa lui suntem toţi la fel, Păune.
̶ Nu-mi mai trebuie o gură şi-o grijă în plus, auzi tu? La Schit la Dideşti a zis că vrea să ajungă, acolo îl ducem, şi cu asta am încheiat! a zis el aspru.
N-a renunţat Rada:
̶ Îl bagi între pereţii ăia de piatră trişti, mă Păune, aşa crud şi plăpând? Să-i intre răceala zidurilor alea cenuşii şi tăcute ȋn oase şi ȋn suflet? Să-şi ducă viaţa ȋn vreo chilie lungă şi ȋngustă ȋn care abia intră lumina printr-o ferestruică? Să vadă numai călugări pustnici ȋn haine cernite, să nu ştie decât de toacă şi bătaie de clopot? Să nu ştie joacă de copii, că şi aşa n-a avut până acu’. Nu ţi-e milă de sufletul lui de copil, nu-ţi pare rău să-i tai aripile fără să ştie şi el ce e zborul, ce e libertatea? N-a trecut prin destule? N-a suferit destul, mă Păune?
̶ Îl lăsăm în mâinile lui Dumnezeu, Radă! Unde e mai bine decât acolo? E ca în braţele Lui.
TUNARU ION
